Prefera să se deosebească cu totul de oaspeţii bogaţi şi eleganţi — să se înfăţişeze de pildă în postura unui vizitator căzut de pe o planetă intelectuală — decît să arate ca un imitator snob şi de proastă
calitate. în hainele lui bleumarin va constitui o curiozitate care va uimi pe toată lumea, în fracul lui prost croit (care-i dădea aerul unui chelner), ar fi fost ignorat şi dispreţuit pentru că încerca să imite, fără succes, ceea ce, evident, nu era.
Illidge îşi luă inima în dinţi; se decise să joace ferm şi chiar arogant rolul marţianului.
Apariţia lor se dovedi cu mult mai penibilă şi mai jenantă decît presupusese Illidge. Marea scară din casa Tantamount se desfăcea de la primul etaj în două aripi care se uneau, ca nişte nuri gemene, precipitîndu-se în marea sală de la parter într-o cascadă arhitecturală de marmură de Verona.
Revărsarea treptelor ajungea sub arcadă, în centrul uneia dintre laturile acoperite ale curţii interioare, exact în faţa vestibulului şi a uşii de la intrare. De la uşa principală, din stradă, privirea parcurgea marea sală pînă la bolta centrală a arcadei, dincolo de care se desfăşurau scările largi cu balustrade scînteietoare. Acestea urcau pînă la o Venus de Canova, mîndria colecţiei celui de-al treilea marchiz, care, instalată pe un piedestal într-o nişă,
37
încerca, cu un gest pudic, dar plin de cochetărie, să-şi ascundă cu mina, fără mari şanse de succes, graţiile marmoreene. Aici, la picioarele acestei grandioase pante de marmură, Lady Edward' plasase orchestra; în faţa ei erau' aşezaţi oaspeţii, în rînduri strînse. Cînd Illidge împreună cu Lordul Edward dădură colţul scărilor şi ajunseră, căkînd pe vîrful picioarelor, în faţa statuii lui Venus de Canova, apropiindu-se de muzică şi de ascultători şi păşind tot mai mult cu un aer de conspiratori, se treziră
deodată în centrul a o sută de perechi de ochi. Un val de curiozitate se stîrni în mijlocul invitaţilor.
Apariţia acestui bătrîn înalt şi adus din spate, fumînd pipă şi îmbrăcat cu o haină de tweed, venit dintr-o lume atît de diferită de a lor, părea să promită evenimente stranii. S-ar fi zis că era membrul unei familii pe care o dezonorase, şi că ulterior reuşise sâ scape de sub pază; sau unul din acei monştri care nu bîntuie decît palatele celor mai alese şi mai aristocratice familii. Nici monstrul de la Glamis1 şi nici Minotaurul n-ar fi putut suscita mai mult interes decît Lordul Edward. Lornioanele intrară în acţiune, gîturile începură să se întindă din toate părţile, fiecare invitat încercînd să privească printre oaspeţii bine hrăniţi, adevărate obstacole în faţa ochilor. Dîndu-şi brusc seama de toate aceste priviri curioase, Lordul Edward se sperie. Avu senzaţia precisă că făcuse o gafă; îşi scoase pipa din gură şi o vîrî, încă
fumegînd în buzunarul hainei. Se opri nehotărît. Să se întoarcă sau să înainteze? O lua cînd înainte cînd înapoi, pivotînd din şale corpul încovoiat cu o ciudată mişcare ondulatorie, asemănătoare balansărilor greoaie ale unui gît de cămilă. O clipă voi să se întoarcă. Dar pasiunea pentru Bach îi învinse temerile. Era asemenea unui urs pe care mirosul de miere îl sileşte, în ciuda fricii, să pătrundă
în tabăra vînătorului, sau a unui amant, dispus să înfrunte un soţ dezlănţuit şi înarmat, ba chiar curtea de judecată, de dragul unui ceas petrecut în braţele iubitei, înainta pe vîrfuri, coborînd scările cu un aer. mai conspirativ ca niciodată, evocînd pe Guy Fawkes2 în momentul în care şi-a dat 1 Castelul Glamis, în Scoţia, datînd din secolul al Xl-lea, a fost reşedinţa lui Macbeth, iar apoi a urmaşilor săi, conţii de Strathmore şi Kingshorn. Legenda afirmă că în castel trăieşte un monstru îngrozitor, ascuns într-o cameră cunoscută doar de contele Strathmore şi de intendentul său. Cînd fiul cel mare al contelui devine major, tatăl său îl pune la curent cu existenţa monstrului, iar tînărul nu va mai zîmbi niciodată.
2 Guy Fawkes (1570—1606), ofiţer englez, conducătorul unei conspiraţii (Complotul prafului de puşcă) care urmărea sâ arunce în aer clădirea Parlamentului. Complotul a fost descoperit şi Guy Fawkes, arestat, a fost supus torturilor şi executat.
38
seama că e descoperit şi speră, iraţional, că va scăpa comportîndu-se ca şi cum conspiraţia prafului de puşcă s-ar desfăşura conform planului. Illidge îl urmă. La început se înroşise, jenat, dar apoi, în ciuda sentimentului penibil sau poate din cauza lui, coborî scările după Lordul Edward, păşind nepăsător, cu o mînă în buzunar şi cu surîsul pe buze îşi plimbă indiferent privirea peste invitaţi, cu un aer amuzat şi dispreţuitor. Preocupat de a juca rolul marţianului, nu se mai uita pe unde merge; calcă greşit pe scara al cărei fast regesc îi era necunoscut şi ale cărei trepte neobişnuite se aflau la foarte mică depărtare una de alta. Piciorul îi alunecă; cu o mişcare disperată se împletici gata să cadă, şi agitîndu-şi braţele reuşi cîteva trepte mai jos, să-şi regăsească miraculos echilibrul îşi relua coborirea cu toată demnitatea de care mai era capabil II cuprinse o furie sălbatică şi-i uri din toată inima pe toţi invitaţii Lady-ei Edward, pe toţi, fără excepţie.
Capitolul IV
Pongileoni se întrecu pe sine în Badineria finală. Axiomele euclidiene se înlănţuiau vesel cu formele de statistică elementară. Aritmetica făcea un chef turbat, iar algebra sărea dezordonat. Muzica se sfîrşi într-o orgie de bună dispoziţie matematică. Izbucniră aplauze. Cu graţia cunoscută, Tolley se înclină
spre public. Pongileoni şi violoniştii anonimi se înclinară şi ei. Invitaţii se ridicară de pe scaune.
Conversaţia, pînă atunci reţinută, se revărsa ca un torent.
- .— Bătrînul lord a fost fantastic de nostim, se adresă Polly Logan unei prietene descoperite printre invitate.
— Ca şi omuleţul roşcovan care-l însoţea.
— Parcă erau Stan şi Bran.
— îmi venea să mor de rîs, spuse Norah.
— E un magician bătrîn, şopti Polly înfiorată şi se aplecă făcînd ochi mari şi mimînd, atît prin gesturi cit şi prin cuvinte, aerul misterios al bătrînului magician. Un vrăjitor, adăugă ea.
— în definitiv, ce face acolo sus?
— Taie în bucăţele broaşte, salamandre şi alte animale de genul ăsta, răspunse Polly.
„Ochiul guşterului, iată. Şi jin deget din brotac, Lina de pe liliac, Din şopîrlă un picior. ."1, ■
recită ea cu voluptate, îmbătată de cuvinte. încrucişează cobai cu şerpi. Poţi să-ţi închipui ce poate ieşi din încrucişarea unei cobre cu un cobai?
— Brrr! se cutremură interlocutoarea. De ce Dumnezeu s-a însurat cu ea dacă nu-l preocupă decît astea? M-am întrebat totdeauna.
1 Macbeth, actul V, scena 1. Traducere de Ion Vinea, ESPLA, „Biblioteca pentru toţi", 1957.
40 :
— Vrei să spui de ce s-a măritat ea cu el? îi şopti din nou, ca la teatru, Polly.
îi plăcea să prezinte totul în chip senzaţional — în măsura în care totul părea senzaţional. Polly împlinise douăzeci de ani. j— Hilda avea motive puternice, spuse ea.
— Cred şi eu.
— Ţine minte că e canadiană, ceea ce făcea ca motivele să fie mai puternice.
— Mă-ntreb cum de-a făcut Lucy. .
— Ssst!