în persoana lui Marjorie Carling descoperi o fiinţă care vorbea şi înţelegea propria ei limbă spirituală.
__ Mă tem că ai s-o găseşti puţin cam plicticoasă, o
prevenise Philip, anunţîndu-i intenţia lui de-a pune căsuţa lui de la Chamford la dispoziţia lui Walter şi lui Marjorie. Fii totuşi drăguţă cu ea, căci, sărmana femeie, merită. A avut o viaţă foarte grea. Şi îi relată amănunte ce-o făcură pe mama lui să suspine în timp ce-l asculta.
— Nu mi-aş fi închipuit că Walter Bidlake să fie astfel, spuse ea.
— în probleme de adest gen te poţi aştepta la orice şi de la oricine. Nu poţi evita ceea ce ţi se întîmplă.
Doamna Quarles nu răspunse. Se gîndea la vremea cînd descoperise pentru prima oară că Sidney o înşeală.
Uimirea, durerea, umilinţa. .
— Cu toate acestea, spuse ea cu voce tare, n-aş fi crezut că Walter poate face cu bună ştiinţă nefericit pe cineva.
— Şi cu atît mai puţin să se facă pe sine nefericit cu bună ştiinţă. Cred, totuşi, că, de fapt, s-a făcut singur nefericit, aşa cum a făcut-o nefericită şi pe Marjorie. Poate că asta-i scuza lui principală.
Mama lui suspină.
■ i otul mi se pare extraordinar de inutil. Doamna Quarles o vizită pe Mariorie de îndată ce aceasta se stabili la Chamford.
Vino să mă vezi deseori, spuse ea în timp ce-şi lua rămas un> "mdcă îmi placi, adăugă ea cu un suris neaşteptat, pentru r5 sărmana Marjorie îi rămase patetic de recunoscătoare. Nu intimpla prea des ca să placă oamenilor.
Pasiunea ei atît de acestCa pentru Walter se datora, în primul rind, faptului că era unul din puţinii care manifestaseră
un interes în
Pnvinţa ei. _ vuarles.
Sper că ţi-am plăcut şi eu, adăugă doamna
375
Marjorie nu reuşi decît să roşească şi să se bîlbîie. Dar şi începuse s-o adore pe doamna Quarles.
Rachel îi vorbise cu toată sinceritatea. Marjorie îi plăcuse cu adevărat — îi plăcuseră la ea pînă şi acele defecte care făceau pe alţii s-o considere o fiinţă plicticoasă; îi plăcuse chiar şi prostia ei, plină de bunătate şi bine intenţionată; pînă şi lipsa ei de umor care i se păru semnul unei mari seriozităţi. Nu-i displăcuseră nici acele pretenţii intelectuale, acele observaţii profunde şi didactice, plasate semnificativ, după o tăcere meditativă. Doamna Quarles recunoştea în ele simptomele cam absurde ale unei pasiuni autejitice pentru ceea ce e bun, adevărat şi frumos, şi ale unei dorinţe autentice de a se îndrepta.
Cînd se întîlniră a treia oară Marjorie îi destăinui toate amănuntele legăturii ei cu Walter. Observaţiile doamnei Quarles se dovediră inteligente şi creştine. '
— Nu există o vindecare miraculoasă pentru asta, spuse ea, şi nici un medicament patentat împotriva nefericirii. Toa,te vechile şi banalele virtuţii, adică răbdarea, resemnarea şi eterna consolare, eternul izvor de energie — etern, dar banal. Dumnezeu nu-i cîtuşi de puţin banal.
Cei mai mulţi dintre tineri nu vor însă să mă creadă cînd le spun asta, chiar dacă orchestrele de jazz şi dansul i-au plictisit de moarte.
Primul sentiment de adoraţie al lui Marjorie se întări şi luă proporţii — luă asemenea proporţii încît doamna Quarles se simţi foarte ruşinată, de parcă ar fi obţinut adoraţia lui Marjorie printr-o atitudine falsă, sau ar fi jucat un rol necinstit.
— Sînteţi pentru mine un ajutor şi o mîngîiere minunată, declară Marjorie.
— Nu, nu sînt, declară doamna Quarles aproape supărată. Adevărul e că erai singură şi nefericită, iar eu am apărut exact la momentul oportun.
Marjorie protestă; prietena ei mai în vîrstă nu-i îngădui însă s-o laude sau să-i mulţumească. Discutară
îndelung asupra religiei. Carling sădise în Marjorie o groază faţă de aspectul pitoresc sau formal al creştinismului. Detesta pe Piran din Perranzabuloe, odăjdiile preoţeşti, ceremonialul, în fine, tot ce era legat cît de cît de un sfînt, de un rit sau de o tradiţie-Marjorie păstrase însă o vagă şi rudimentară
credinţă în ceea ce ea considera a fi baza religiei creştine; rămăsese din copliărie cu un anume obicei de a simţi şi gîndi ca o creştină. Sub influenţa lui Rachel Quarles, credinţa ei se cristaliza mai bine, iar emoţii'e obişnuite se consolidară.
376
__ Mă simt extraordinar de fericită de cînd sînt aci, cu , voastră, o anunţă ea pe doamna Quarles, la mai puţin , nea
0 săptămînă de la venirea ei.
__ Te simţi astfel fiindcă nu încerci să fii fericită sau să te ' •ntrebi de ce-a trebuit să fi nefericită; ai încetat să
mai raportezi totul la fericire sau nefericire. Iată in ce constă imensa prostie a tinerilor din această generaţie, continuă doamna Quarles: nu se gîndesc la viaţă decît raportînd toftil la fericire. Cum să mă distrez? Iată
întrebarea pe care şi-o pun, sau se vaită. „De ce nu ă distrez mai bine?" în această lume, însă, şi distracţia, în m
sensul acestor cuvinte, şi probabil în orice sens, nu poate ţine la infinit şi pentru toţi. Iar cînd cineva reuşeşte să
se distreze, se simte dezamăgit, în mod inevitabil, căci în imaginaţie lucrurile ânt întotdeauna mai grozave decît în realitate. Şi după ce te-ai distrat un scurt timp, ajungi să te plictiseşti. Toată lumea aleargă după fericire, iar rezultatul e că nimeni nu-i fericit. Fiindcă toţi au apucat-o pe un drum greşit. întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună nu e: „De ce nu sîntem fericiţi şi cum să facem să ne distrăm?", ci: „Cum să-l mulţumim pe Dumnezeu şi de ce nu sîntem mai buni?" Dacă oamenii şi-ar pune aceste întrebări şi le-ar da un răspuns practic, pe măsura tuturor posibilităţilor pe care le au, ar dobîndi fericirea fără să se gîndească cel puţin vreodată la ea. Căci nu urmărind fericirea ai s-o găseşti, ci urmărind salvarea sufletului'. Pe vremea cînd oamenii erau înţelepţi, în loc să
fie doar şmecheri, ei îşi clădeau viaţa în funcţie de salvarea sau condamnarea sufletului, şi nu în funcţie de faptul că le merge bine sau rău. Dacă acum te simţi fericită, Marjorie, asta-i fiindcă ai încetat să te îndrepţi. Fericirea seamănă cu cocsul — e un produs secundar, derivat în procesul de producere al altuia.
Intre timp, la Gattenden zilele se scurgeau posomorit.
— De ce nu vrei să pictezi niţel? îi sugerase doamna Bidlake soî"jui ei a doua zi după sosirea lui.
Bătrinul John clătinase din "cap.
,. A^e să-ţi facă o mare plăcere, după ce-ai să începi, îi dădu ghes Elinor.
Insă tatăl ei nu se lăsă convins. N-avea chef să picteze, h°c"Iai fiindcă pictatul ar fi fost un lucru atît de plăcut.
Spaima w ae durere, boală şi moarte îl făcuse să refuze, fără nici o cjjj ne> ca mintea să-i fie distrasă de la contemplarea Lt°are a acesţor obsesii. Trăia cu sentimentul secret al nenorociri şi înfrîngerii ei, făcînd astfel ca starea ei
377 " -
jalnică să se adîncească şi mai mult. Curajul lui, forţa lui gargantuelică, buna lui dispoziţie se datoraseră unei ignorări premeditate şi care dura de-o viaţă. Acum însă ignorarea nu mai era cu putinţă; duşmanul se instalase chiar în organele lui vitale, iar.forţa de caracter îl părăsise. Se temea că nu-şi va putea ascunde temerile. Nici măcar nu voia să le ascundă. într-un fel, dorea să se simtă nenorocit. Şi se simţea nenorocit. Doamna Bidlake şi Elinor se luptaseră din răsputeri să-l trezească din apatia în care se cufundase tot timpul la Gattenden. John Bidlake nu se lăsa însă trezit, decît ca să se plîngă sau să izbucnească uneori în accese de furie arţăgoasă.