„E jalnic, scrise Philip în carnetul său, să vezi un artist olimpian redus, ca urmare a unei tumori stomacale, la o stare de om primitiv. Peste cîteva zile poate, adăugă el, va ajunge la concluzia că a fost întotdeuna un om primitiv, chiar atunci cînd părea foarte olimpian; poate că atitudinea lui olimpiană era doar un simptom al acestei stări de primitivism."
Doar micul Phil îl mai trezea din cînd în cînd pe John Bidlake din starea lui nefericită. Jucîndu-se cu copilul, uita o clipă că e nefericit.
— Desenează-mi ceva, spunea el.
Cu limba între dinţi, micul Phil îi desena un tren, un vapor, cerbi luptîndu-se între ei în parcul Gattenden sau pe bătrînul marchiz în fotoliu tras de un măgar.
— Acum desenează-mi şi tu mie ceva, bunicule, îi spunea el cînd obosea.
Bătrînul lua creionul şi îi făcea cinci-şase schiţe minunate ale lui T'ang pechinezul, sau ale lui Tomy, cotoiul de la1 bucătărie. Uneori, într-un acces de răutate, zmîngălea o caricatură a sărmanei doamnişoare Fulkes, tremurind toată. Alteori, uitînd cu totul de prezenţa copilului, desena pentru propria lui distracţie cîteva naiade, doi bărbaţi care luptă corp Ia corp, o dansatoare.
— Dar de ce-s dezbrăcaţi? întreba copilul.
— Fiindcă sînt mai frumoşi aşa.
— Nu cred, spunea micul Phil şi, pierzînd interesul pentru desenele care îi spuneau atît de puţin, îşi cerea creionul din nou.
Nu întotdeauna însă John Bidlake reacţiona atît de prietenos faţă de nepotul său. Uneori, cînd se simţea mai rău ca de obicei, simpla prezenţă a copilului îi părea o insultă, un fel de reproş, de dispreţ. Izbucnea într-un acces de furie, ţipa la copil că face zgomot şi-l deranjează.
— Nu pot să am o clipă de linişte? striga el, apoi continua să se plîngă, blestemînd incapacitatea generală a tuturor. Casa
378
• una de femei, puse toate să îngrijească de ticălosul ăla mic,
. nu se astîmpăra o secundă, alerga de colo-colo, făcea un
tărăboi nemaipomenit şi îl deranja mereu. Era insuportabil. Mai
s pentru un om bolnav. Absolut insuportabil. N-aveau nici un
j de consideraţie pentru el. Roşie de ruşine şi
e
tremurînd toată,
«armâna domnişoară Fulkes ducea înapoi în camera lui copilul
care urla.
Scenele cele mai exasperante aveau loc la masă. Căci la masă (mîncarea fiind redusă, în ce-l privea pe John Bidlake, la bulion, lapte şi făină cu lapte), i se reamintea în chipul cel mai neplăcut de starea sănătăţii lui.
— Ce lături dezgustătoare! bombănea el.
Dacă mînca însă ceva solid, rezultatele erau dezastruoase. Mesele constituiau momentele cele mai agitate şi mai furtunoase din existenţa zilnică a lui John Bidlake. îşi revărsa furia pe copil. Phil, care întotdeauna era încăpăţînat la masă, devenise şi mai pretenţios Ia mîncare în acea primăvară şi început de vară timpurie. Mai la fiecare masă plîngea.
— Fiindcă nu se simte foarte bine, explica domnişoara Fulkes, ca să-l scuze. Şi aşa şi era. Băiatul arăta palid şi tras la faţă, dormea agitat, era nervos şi obosea repede, suferea de dureri de cap şi încetase să se mai îngraşe. Doctorul Crowther îi prescrisese bomboane de malţ, ulei de peşte şi un întăritor. — Nu se simte bine, insista domnişoara Fulkes.
John Bidlake nici nu voia să audă.
— E pur şi simplu obraznic, asta-i tot. Nu vrea să mănînce. Şi, întorcîndu-se către copil, îl apostrofa: înghite, băiete, n-auzi? Ai uitat să-nghiţi? Spectacolul micului Phil, mestecînd la nesfîrşit ceva ce nu-i plăcea îl scotea din sărite. — înghite, băiete. Nu mai rumega aşa! Nu eşti o vacă! înghite! Cu obrajii foarte congestionaţi şi cu lacrimile gata să izbucnească, micul
hil făcea un efort teribil ca să înghită produsul nesuferit a cinci minute de masticaţie plină de dezgust.
Muşchii gîtului îi
palpitau, şi se dilatau, o expresie de imensă silă îi schimonosea faţa mică în timp ce sughiţa ameninţător, gata să
vomite. — E absolut revoltător! zbiera bătrînul. înghite! Strigătele sale ieveniseră aproape o reţetă sigură pentru a-i produce scîrbă copilului.
J apase de povara ei sufletească, bezna în* care trăise se trama şi făcea loc luminii; Marjorie înţelegea ca într-un calips toate simbolurile literaturii religioase. Se zbătuse în
379
mocirla păcatelor, iar acum ieşise la suprafaţă; se străduia să urce cu un efort imens şi disperat, şi deodată, perspectiva pămîntului promis o consola de suferinţele îndurate.
— Toate frazele astea sunau odinioară atît de convenţional şi de o pioşenie fără sens, spuse ea doamnei Quarles.
Acum însă văd că nu sînt decît descrieri de fapte adevărate.
. Doamna Quarles aprobă.
— Descrieri greşite, fiindcă faptele nu se pot descrie. Dacă ai trăit aceste fapte, îţi poţi da seama, ce sens au simbolurile.
— Cunoaşteţi Balck Country1? spuse Marjorie. Am senzaia că aş fi scăpat dintr-unul din marile oraşe miniere ca să-ajung la cîmpie, la marile spaţii deschise, adăugă ea cu vocea ei serioasă şi copilăresc de tărăgănată.
(Doamna Quarles nu se putu împiedica de a-şi spune, şi regretă pe loc acest gînd — căci la urma urmei biata fată nu-şi putea schimba timbrul — că vocea lui Marjorie făcea ca marile spaţii.deschise să pară ciudat de aglomerate.) Şi cînd mă uit în urmă, oraşul întunecat mi se pare atît de mic şi de neînsemnat în comparaţie cu spaţiul şi cu cerul imens! Ca şi cum l-ai privi prin celălalt capăt al unui binoclu.
Doamna Quarles se încruntă uşor.
— Nu-i chiar atît de neînsemnat, spuse ea. în definitiv, într-un oraş, oricît ar fi el de negru, trăiesc oameni.
Iar celălalt capăt al unui binoclu e capătul prin care nu trebuie să te uiţi. Nu are sens să priveşti lucrurile aşa încît să apară mici şi neînsemnate. Iată una dintre primejdiile care te pîndesc cînd ai ieşit sub cerul liber — ai tendinţa să consideri oraşele şi pe oamenii din ele mici, îndepărtaţi şi lipsiţi de importanţă. Dar nu es-te aşa, Marjorie. Iar fericiţii care trăiesc sub cerul larg deschis au datoria să-i ajute şi pe ceilalţi să ajungă şi ei aici. Se încruntă din nou, gîndindu-se la ceea ce spunea. Nu-i plăcea să ţină predici. Marjorie nu trebuia să-şi închipuie că era o fiinţă' superioară, scoasă în afara lumii. — Ce mai face Walter? întrebă ea pe un ton indiferent, care de fapt ascundea un interes real. Cum vă înţelegeţi?
— La fel ca întotdeauna, spuse Marjorie. Recunoaşterea acestui fapt ar, fi făcut-o nefericită acum cîteva săptămîni. Pîtiă şi Walter începuse să-i pară mic şi oarecum îndepărtat. îl iubea încă, fireşte, dar sentimentul venea de departe, parcă prin celălalt capăt' al unui binoclu. Privind prin capul bun al binoclului nu vedea decît pe Dumnezeu şi pe Isus, conturindu-se copleşitor."
' Ţinutul Negru. Regiune industrială în centrul Angliei avînd drept centru oraşul Birmingham.
380
Doamna Quarles se uită la ea, cu o expresie de tristeţe
ă pe fata
ar
ei fină-
___ sărmanul Walter ! spuse ea.
Da. îmi pare şi mie rău de el, spuse Marjorie. Urmă o
tăcere.
Bătrinul doctor Fischer îi spusese să vină o dată la două-trei
ţăntămîni şi să-i comunice cum evoluează sarcina. Marjorie ofită ,je biletele de tren pentru excursiile ieftine din zilele de miercuri, şi plecă la Londra pentru unele cumpărături, dar mai s ca să-i spună doctorului că se simte excelent.
— Arătaţi într-adevăr mai bine, o încredinţa doctorul Fischer, fixînd-o întîi prin ochelari, apoi pe deasupra lor. Incomparabil mai bine decît ultima oară. Fenomenul e destul de frecvent în luna a patra, îşi continuă el explicaţiile. Doctorul Fischer dorea ca pacienţii lui să manifeste un interes real pentru propria lor fiziologie. — Starea sănătăţii se îmbunătăţeşte. La fel şi dispoziţia. Asta.se datoreşte corpului care se obişnuieşte cu o nouă stare. Schimbările din circulaţie influenţează în mod sigur. Inima foetusului începe să bată. Cunosc cazuri de femei neurastenice care voiau să aibă un copil după altul, cît se poate de repede. Sarcina era singurul lucru care le vindeca de melancolia şi obsesiile lor. Ce puţin cunoscute sînt încă