J Dumneata eşti italian (it.). Aş vrea şi n-aş vrea (it.) c' (it)
) .
'Volio î '-'" m'to'°g'a greacă, foarte abil cîntăreţ din flaut. L-a provocat pe '-au dat c"° ?1trecere pentru a se stabili care dintre ei cîntă mai frumos. Muzele •'Sugător pe Apollo, iar Marsyas, drept pedeapsă, a fost jupuit de viu.
383 -
Marjorie luă trenul de trei şi douăsprezece care avea să o ducă înapoi la Chamford. Cînd sosi, ploaia stătuse.
Dealurile din cealaltă parte a văii erau scăldate în lumine soarelui, părînd să ardă pe fundalul fumuriu violet al norilor. Pe crăcuţe atîrnau picături şi cupa fiecărei frunze şi petale era plină de apa ploii. Pămîntul umezit emana un miros răcoros şi îmbătător; se auzeau păsări cîntînd. în timp ce trecea pe sub crăcile aplecate ale marelui stejar situat cam la jumătatea drumului de cînd începeai să urci dealul, o adiere mişcă frunzele şi un mic duş neaşteptat, dar răcoritor îi stropi faţa.
Marjorie rise de plăcere. Nu era nimeni în vilă. Servitoarea plecase şi nu avea să se întoarcă decît înainte de culcare. în camerele pustii plutea o tăcere de cristal, cu o transparenţă muzicală: singurătatea avea ceva prietenos şi îmbietor. Cînd se mişca prin casă, mergea în vîrful picioarelor, temîndu-se parcă să nu trezească din somn un copil adormit.
Marjorie îşi pregăti o ceaşcă de ceai, îl sorbi, mîncă un biscuit şi îşi aprinse o ţigară. Mirosul plăcut al mîncării şi al băuturii, ca şi aroma tutunului păreau ciudat de îmbătătoare şi într^un fel noi. Părea să le fi descoperit abia atunci.
întoarse fotoliul cu faţa la fereastră şi se aşeză în el, privind pe deasupra văii, spre dealurile strălucitoare în lumina soarelui, şi spre orizontul proiectat pe fundalul norilor prevestitori de furtună. îşi aminti că trăise o zi asemănătoare pe cînd locuia cu familia ei în căsuţa lor din Berkshire. Razele soarelui erau cu atît mai strălucitoare cu cît răzbăteau mai anevoie prin beznă; un pămînt strălucitor şi transfigurat. Walter şi ea stătuseră
împreună la fereastra deschisă. Pe atunci o iubea. Cu toate acestea acum se simţea fericită, mult mai fericită. Nu regreta nimic din cele ce se petrecuseră între timp. Suferinţa se dovedise necesară. Aceasta fusese norul care dăduse mai multă străucire fericirii ei actuale. Un nor întunecat, dar atît de îndepărtat, de ciudat şi de lipsit de importanţă. Iar cealaltă strălucire, plină de fericire, dinaintea venirii norului, era minusculă şi îndepărtată ca o imagine văzută într-o oglindă curbă. „Sărmanul Walter!", îşi spuse ea, şi îi păru oarecum rău de el. Urmărind fericirea, ajunsese să fie nenorocit. Fericirea e un produs secundar, spusese doamna Quarles. Era adevărat.
„Fericirea, fericirea-Marjorie repetase cuvîntul. Conturindu-se prin ceaţa întunecată, dealurile păreau de smarald şi de aur verde. Fericire, frumuseţe şi bunătate. „Pacea lui Dumnezeu", murmură ea. Pace, pace. pace". Simţea că
se topeşte în liniştea verde şi aurită, că se cufundă şi e absorbită de această linişte; sentimentul de izolare 384
spulberă şi simţi că devine o parte dintr-un întreg. Liniştea se vărsa în linişte, iar tăcerea exterioară se contopea cu tăcerea i sufletul ei. Licoarea agitată şi tulbure a existenţei se jomolea treptat şi tot ce o făcuse să fie opacă — toate eomotele şi urletele lumii, toate neliniştile, dorinţele şi sentimentele personale — începea să se sedimenteze şi să
se lase
[ fund, dispărind încet, încet, încet şi fără zgomot din faţa ochilor. Licoarea tulbure se limpezea tot mai mult, devenind tot mai transparentă. Dincolo de ceaţa care se destrăma, se afla realitatea, se afla Dumnezeu. Era o revelaţie lentă şi continuă.
Pace, pace", îşi şopti ea şi ultimele ondulaţii uşoare se şterseră de pe suprafaţa vieţii, iar elementele tulburi, stîrnite de agitaţia vieţii, se lăsară în fund în liniştea deplină. „Pace, pace". Nu mai avea nici o dorinţă, nu o mai preocupa nimic. Licoarea tulbure se limpezise complet, mai limpede decît cristalul, mai diafană decît aerul; ceaţa dispăruse şi realitatea pe care o dezvăluia era un pustiu minunat, un neant. Neantul — singura perfecţiune, singurul absolut. Neantul infinit şi etern. Revelaţia treptată se împlinise u trezi zgomotul clanţei de la intrare şi paşii de pe coridor în silă, şi cu un fel de durere, se ridică din adîncurile unei absenţe spirituale divine: sufletul ieşi din nou la suprafaţa conştiinţei. Pe dealuri lumina soarelui se întunecase la culoare, norii se ridicaseră şi cerul căpătase- o nuanţă palidă, albastră-verzuie. Ca apa. Aproape că
se înserase. Picioarele îi înţepeniseră. Stătuse probabil pe fotoliu ore întregi..
— Tu eşti, Walter ? întrebă ea adresîndu-se în direcţia unde se auzeau zgomotele de pe coridor.
_ Vocea cu care el îi răspunse era moartă şi plată. „De ce o fi atît de nenorocit?", se întrebă Marjorie, auzindu-i inflexiunea vocii; întrebarea venea însă de la o mare depărtare şi cu un fel de resentiment. O enerva prezenţa lui aci, o deranja şi îi întrerupea gîndurile: o enerva pînă şi existenţa lui. Walter intră
odaie şi Marjorie văzu că era tras la faţă şi avea cearcăne groase.
Ce s-a întîmplat? îl întrebă aproape în ciuda voinţei ei. :'t se apropia mai mult de Walter cu atît se îndepărta de neantul minunat al lui Dumnezeu. — Arăţi foarte rău. ast ' Sa lntîmPlat nimic, răspunse el. Sînt cam obosit,
pln- enmd în tren, spre casă, citise şi recitise scrisoarea lui Lucy,
cuvi fT° *.nvatase aproape pe dinafară. Imaginaţia suplinise
meu |îf;e }ui Lucy. Cunoştea această odăiţă sordidă într-un hotel e' vazuse în minte corpul bronzat al italianului şi trupul ei
385
alb, dinţii lui încleştaţi si fata care semăna cu a unui Marsy torturat, şi chipul lui Lucy, cu expresia pe care l as
-0
ştia, d suferinţă gravă şi atentă, ca şi cum plăcerile chinuitoare ar fi constituit un adevăr adînc şi dificil, ce nu e
putea fi înţeles decît printr-o concentrare intensă.
„Foarte bine", îşi zise Marjorie; spusese că nu s-a întîmplat nimic; foarte bine; nu mai trebuie să se necăjească.
— Sărmanul meu Walter! rosti ea cu voce tare şi-i zîmbi cu o dragoste plină de milă. N-avea să-i mai solicite atenţia sau să' apeleze la sentimentele ei; nu mai era supărată pe el. — Sărmanul meu Walter!
Walter o privi o clipă apoi îi întoarse spatele. N-avea nevoie de milă. în orice caz nu de felul acesta de milă
îngerească, religioasă şi în nici un caz din partea lui Marjorie. Primise o dată mila ei. Amintirea acelei întîmplări îl făcu să i se încreţească pielea de ruşine. Aşa.ceva n-avea să se mai repete niciodată. Ieşi din cameră.
Marjorie îi auzi paşii pe scări şi apoi o uşă trântită. „Cu toate acestea, îşi zise, plină de solicitudine şi în ciuda voinţei, i s-a întîmplat ceva. Ceva îl făcuse să se simtă cu totul nenorocit. Poate c-ar trebui să urc şi, să văd ce-i cu el."
Nu urcă însă. Rămase pe loc, perfect nemişcată, uitîndu-l intenţionat. Sedimentele agitate de venirea lui Walter se depuseră repede la lpc. Trecînd printr-o transă de apatie totală, spiritul i se cufundă din nou, lent, contopindu-se cu Dumnezeu, cu absolutul perfect, cu neantul nelimitat şi etern. Timpul trecea; după-amiaza de vară tîrzie se transformă în amurg, iar în curind bezna învălui totul.
Daisy, servitoarea, se întoarse- la ora zece.
— Staţi pe întuneric, doamnă? spuse ea uitîndu-se în salon. Aprinse lumina, Marjorie clipi. Lumina puternică îi readuse