389
^H '; li1
în acest timp, în biroul lui, doamna Quarles se apleca plină de solicitudine asupra scaunului pe care stătea Gladys .
— Nu-i nimic, îi repeta ea continuu, mîngîind-o pe umeri. Nu-i nimic. Nu trebuie să plîngi. „Sărmana fată, îşi spuse ea. Dar ce parfum oribil foloseşte. Cum Dumnezeu era Sidney în stare. .?" Apoi din nou: „Sărmană fată, sărmana de ea!" — Nu mai plînge. încearcă să fii curajoasă. Totul o să se aranjeze.
Treptat, hohotele lui Gladys se domoliră. Calmă, doamna Quarles îi vorbea mai departe, îmbărbătînd-o. Fata asculta. Deodată, sări în picioare. Faţa ei pătată de lacrimi o înfruntă pe doamna Quarles, trădînd o batjocură
sălbatică.
— Gura! zise ea sarcastic, gura! Drept cine mă iei? Crezi că-s copil mic? Ce-mi vorbeşti aşa? Crezi că mă poţi duce cu vorbe, nu? îi dai cu gura ca să uit de drepturile mele. Treanca, fleanca, fetiţa o să fie cuminte, nu? Te înşeli, ascultă-mă pe mine. Te înşeli grozav. Şi-ai s-o afli curînd, ţi-o promit eu.
Spunînd acestea, părăsi camera în gonă, trecu prin grădină şi dispăru.
Capitolul XXXII
Elinor se afla singură în căsuţa din capătul aleii. Ecourile stinse ale circulaţiei îndepărtate mîngîiau tăcerea caldă.
într-un vas rotund, petale de trandafir, culese de mama ei, îi evocau prin parfumul lor nenumărate amintiri din copilărie. Elinor aranja trandafirii într-o glastră; trandafiri albi, imenşi, cu petale de porţelan maleabil, trandafiri portocalii, ca nişte <vîrtejuri îngheţate de flăcări înmiresmate. Pendula de pe consolă bătu brusc de opt ori; Elinor tresări; vibraţiile melodioase se stinseră trist ca muzica de pe o navă care iese din port. Trei şi jumătate. La şase îl aştepta pe Everard. îl aştepta pentru un cocktail, fără să-şi poată explica de ce acceptase, urmînd ca apoi s-o conducă la un restaurant şi un teatru. O distracţie obişnuită, ca în orice seară, îşi repeta ea necontenit, deşi îşi dădea seama aproape cu o certitudine profetică că această seară va fi deosebită de celelalte, că ea va însemna o răscruce, că va fi hotărîtoare. Trebuia să se decidă, să aleagă. însă nu voia să aleagă şi de aceea încerca să se convingă singură că va petrece o seară obişnuită şi amuzantă. Avea impresia 'că acoperă un cadavru cu flori. Cu munţi de flori. Cadavrul rămînea însă acolo, în ciuda crinilor ce-l ascundeau vederii. Trebuia să ia o hotărîre, făcînd abstracţie de masa de la restaurantul Kettner şi de piesa de teatru. Suspinînd, luă cu amîndouă mîinile glastra grea; o aşeza tocmai pe consola căminului, cînd auzi o bătaie puternică în uşă. Elinor tresări atît ' violent, încît era gata să scape glastra din mînă. Spaima srsistă, chiar după primul şoc provocat de surpriză. O bătaie în
••Şa, cînd se afla singură în casa pustie, îi provoca o mare nelinişte. Ideea că cineva se află la uşă, şi aşteaptă, ascultă, un .ani, un duşman, poate (căci în imaginaţie Elinor vedea feţe şi păroase uitîndu-se pe furiş pe la colţuri, mani ■«eninţătoare, înarmate cu cuţite, ciomege şi pistoale), sau chiar în ne^u"' care trage cu urechea doar o prinde un semn de viaţă ^ casa şi aşteaptă, aşteaptă ca un păianjen ca ea să dechidă uşa Ce mer
c?Smar, ce spaimă. Bătaia se
repetă. Lăsînd jos glastra, e tiptil, cu precauţii infinite, spre fereastră şi se uită furiş
391
printre perdele. în zilele cînd se simţea foarte nervoasă, îi lipsea şi acest curaj; atunci rămînea nemişcată, sperînd că bătăile inimii să nu se audă afară, şi aşteptînd ca cel ce stătuse la uşă să-şi piardă
în sfirşit răbdarea şi să plece. A doua zi, comisionarul de la magazinul Selfridge, scuzîndu-se că a întîrziat, o punea într-o situaţie penibilă. „Am venit ieri seacă, doamnă, dar nu am găsit pe nimeni acasă". Elinor se simţea ruşinată şi ridicolă. Cînd vizita se repeta, iar ea se afla din nou singură şi nervoasă, proceda la fel ca mai înainte.
în după-amiaza aceasta îşi luă inima în dinţi şi îndrăzni să se uite la duşman — de fapt, la atît "cît putea să vadă din el, trăgînd cu ochiul dintr-o parte a ferestrei înspre uşă. în cîmpul vederii nu intrau decît un crac de pantalon cenuşiu şi un cot. Se auzi o nouă bătaie în uşă. Cracul cenuşiu se trase înapoi, haina apăru toată la vedere, apoi o pălărie neagră, şi la o mişcare a capului, faţa lui Spandrell. Elinor se repezi la uşă şi deschise.
— Spandrell! îl strigă ea, căci acesta se întorsese să plece. Spandrell reveni, scoţîndu-şi pălăria.
Dădură mîna. — îmi pare foarte rău, îi explică ea, eram singură. Puteam să jur că e un criminal. Apoi m-am uitat pe geam şi te-am văzut pe tine.
Spandrell izbucni într-un rîs scurt şi înfundat.
— Ar putea să fie un" criminal chiar dacă sînt eu. O ameninţă în glumă cu bastonul lui noduros; gestul corespundea atît de dramatic imaginii pe care Elinor şi-o făcuse asupra săvîrşirii unei adevărate crime, încît simţi că o cuprinde frica.
îşi ascunse emoţia, încercînd să rîdă; se hotărî să nu-l invite în casă. în prag se simţea mai în siguranţă.
— E preferabil să fii omorît de cineva pe care îl cunoşti, decît de un străin.
— Serios? Spandrell o privi. Colţurile gurii, care aducea cu o cicatrice lungă, i se strîmbară într-un zîmbet ciudat. — Numai o femeie se poate gîndi la astfel de rafinamente. Dacă simţi vreodată
nevoia să ţi se taie gîtul absolut prieteneşte...
— Dragul meu Spandrell! protestă Elinor; era extrem de mulţumită că discutau în prag şi nu-l invită
în casă.
— ... nu ezita să mă chemi. Oricît ar fi de mare deranjul, spuse el, punîndu-şi o mînă pe inimă. Sînt imediat alături de tine, sau dacă vrei, alături de gîtul tău. îşi lovi călcîiele şi îi făcu o plecăciune.
Spune-mi, urmă el, schimbînd tonul, unde e Philip? Aş fi vrut să cinăm împreună asă-seară. La restaurantul Sbisa. Te-aş invita şi pe tine, dar e o reuniune numai de bărbaţi-Ehnor îi mulţumi.
— N-aş fi putut veni, în orice caz, iar Philip a plecat la ţară, să-şi vadă mama. Se întoarce ca să
prindă concertul dirija1
392
AC Tolley la Queen's Hali. Parcă spunea c-o să treacă apoi şi pe Sbisa; cine ştie, poate întîlneşte pe cineva. Ăi să-I vezi atunci. Mai aşteaptă.
__ Mai bine mai tîrziu decît niciodată. Sau, cel puţin, spuse
el izbucnind din nou în rîsul său înfundat, am această speranţă pioasă, fiind vorba de prieteni. Speranţă pioasă! îţi spun drept, proverbele ar trebui schimbate: mai bine niciodată decît mai devreme.
__ Atunci de ce te mai deranjezi ca să inviţi lumea la masă?
. Spandrell dădu din umeri.
__ Puterea obişnuinţei, spuse el. în plus, cînd îi invit la masă
ii pun de cele mai multe ori să plătească.
Sunetul strident al unei sonerii de bicicletă îi făcu să se întoarcă şi să se oprească din rîs. Un băiat de la poştă
venea pe o bicicletă roşie de-a lungul aleii, sunînd tot timpul din clopoţel.
— Aici locuieşte familia Quarles? întrebă el coborînd de pe bicicletă.
Elinor luă telegrama şi o deschise. în timp ce citea rîsul pieri de pe faţă.
— Nu-i nici un răspuns.
Băiatul încalecă pe bicicletă şi plecă. Elinor rămase cu privirea pe telegramă, ca şi cum cuvintele ar fi fost scrise într-o limbă străină, greu de înţeles. Se uită la ceasul de mînă, apoi din nou la bucata subţire de hîrtie.