— Vrei să-mi faci un serviciu? spuse ea în sfîrşit, întorcîndu-se către Spandrell.
— Fireşte.
— Băieţelul meu e bolnav, explică ea. Trebuie să plec. Dacă mă grăbesc (se uită din nou la ceasul de mînă), mai pot să prind a gara Euston trenul de patru şi şaptesprezece. Nu-mi rămîne să timp şi pentru altceva. Vrei să-i telefonezi lui Everard Webley şi să-i explici de ce nu pot lua masa cu el astă-seară? legrama este un avertisment, îşi spuse ea, ca să renunţ". — Telefonează-i înainte de şase, la birou.
înainte de şase, repetă Spandrell încet. La birou. Am înţeles.
Trebuie să mă grăbesc, spuse ea, întinzîndu-i mîna. Mâ duc să-ţi aduc un taxi, pînă îţi pui pălăria.
Elinor îi mulţumi. Spandrell o luă grăbit de-a lungul aleii, buie să renunţ" îşi repetă Elinor, în timp ce-şi potrivi P ana m f ţ
a a oglinzii veneţiene din camera de toate zilele. LuameVif hotărîse pentru ea. Simţi o uşurare şi o dezamăgire, biet l ■ pOt?rîrea' continuă ea să reflecteze, în detrimentul 1 Pnil- Se întrebă ce i se întîmplase băieţelului. Telegrama
393
trimisă de mama ei — în stilul atît de caracteristic doamnei Bidlake încît Elinor nu se putu reţine să nu zîmbească — nu spunea nimic. „Philip puţin souffrant1. Fără a fi ceva grav te-aş sfătui să vii imediat acasă.
Mama". îşi aminti că în ultima vreme copilul fusese foarte nervos, greu de suportat şi obosea uşor. îşi reproşa că
nu-şi dăduse seama că micul Phil era pe cale de a se îmbolnăvi. Acum se îmbolnăvise. Poate de gripă. „Ar fi trebuit să am mai multă grijă", îşi repeta ea necontenit. Aşternu grăbită cîteva cuvinte pentru soţul ei. „Telegrama de alături explică plecarea mea grăbită. Ne întîlnim la Gattenden mîine dimineaţă". Unde să pună scrisoarea, astfel încît Philip s-o vadă sigur cînd se va întoarce? Sprijinită de ceas pe consolă? Dacă n-o să se uite la ceas? Pe masă? Nu, mai bine s-o prindă cu un ac de paravan. Asta-i! Imposibil să n-o vadă. Urcă repede scările, ca să
caute un ac. Pe toaleta lui Philip văzu o legătură de chei. Le ridică şi se uită la ele încruntată. „Idiotul, iar şi-a uitat acasă legătura de chei. Cum o să intre la noapte?" Zgomotul unui taxi sub fereastră îi sugeră o soluţie.
Coborî în fugă scările, prinse nota şi telegrama cu un ac pe paravanul care despărţea de la uşă partea de salon transformată în cameră de toate zilele, şi ieşi în alee. Spandrell stătea lîngă uşa taxiului.
— Eşti foarte gentil, îi spuse ea. Te exploatez mai departe. îi întinse cheile —: Dacă îl vezi pe Philip astă-seară
dă-i-le, salută-l din partea mea şi spune-i că este un idiot. N-ar fi putut să intre în casă fără ele. Spandrell luă
tăcut cheile. Spune-i şi de ce a trebuit să plec, şi că-l aştepte mîine. Se urcă în taxi. Şi nu uita să-i telefonezi lui Webley. înainte de şase, căci rămăsese stabilit să ne întîlrtim aici la şase.
— Aici? întrebă el cu un inters subit şi cu o curiozitate, pe care Elinor le găsi cam impertinente şi jenante. îşi închipuia, îndrăznea să-şi închipuie. .?
— Da, aici, spuse ea scurt.
— N-am să uit, o asigură el cu emfază; expresia păstra încă ceva ciudat, făcînd-o să bănuie un sens în dosul cuvintelor lui banale.
— îţi mulţumesc îi spuse Elinor, destul de rece. Acum trebuie să zbor. Dădu şoferului adresa. Taxiul făcu marşarier pe alee, trecu pe sub arcadă, se întoarse şi dispăru.
Spandrell o luă încet spre Hyde Park Corner. De la telefonul din staţia de metrou îl chemă pe Illidge.
Suferind (fr.).
394
Everald Webley se plimba cu paşi mari prin cameră, şi dicta, fi era imposibil să-şi compună discursurile stînd jos. „Cum or fi scriind unii, înţepeniţi pe scaunul lor zile întregi, ani întregi?" Nu reuşea să priceapă. „Cînd mă
aşez pe scaun sau stau culcat în pat mă simt ca o mobilă — numai lemn şi cîlţi. Mintea mea nu lucrează dacă
picioarele nu lucrează." în zilele cînd trebuia
răspundă la multe scrisori, să dicteze articole şi să-şi înjghebeze cuvîntările, ziua lui de muncă reprezenta o plimbare de opt ore. „Face pe leul", aşa îl descriau secretarele lui atunci cînd dicta. Acum făcea pe leul — pe leul agitat, puţin înainte de a-şi primi raţia de carne — străbătînd biroul mare şi gol de la un cap la altul.
— „Ţineţi. minte", spunea el, privind încruntat covorul cenuşiu în timp ce vorbea; creionul secretarei alerga pe hîrtie stenografiind „ţineţi minte că autoritatea finală îmi aparţine în toate cazurile şi că atît timp cît voi rămîne la conducerea „Englezilor liberi" orice încercare de indisciplină va 'fi suprimată prompt şi nemilos. Al dvs. etc."
Tăcu, se întoarse la birou din locul de unde exprimase concluzia plimbării sale meditative şi leonine, şi începu să
scormonească printre hîrtiile risipite. — Cam asta-i tot, spuse el, şi se uită la ceas. Trecuse cu puţin de şase fără
un sfert. — Ultimele scrisori să le găsesc gata mîine dimineaţă, continuă el. Am să le semnez atunci. îşi luă
pălăria din cuier. — Bună seara. Şi trîntind uşa cobori scările în grabă.
în faţa casei îl aştepta maşina cu şoferul. Era un automobil puternic (lui Everard îi plăcea să conducă nebuneşte), şi lecapotabil, căci senzaţia luptei cu elementele atmosferice şi curentul de aer provocat de viteza maşinii îl înfiorau plăcut. O foaie impermeabilă, întinsă perfect, acoperea în întregime ca o punte locurile din spatele turismului, lăsînd libere numai pe cele din faţă.
N-am nevoie de serviciile tale astă-seară, îi spuse el
erului, pe cînd se, aşeza la volan. Eşti liber.
Apăsă pe accelerator, ambreie şi porni brusc şi violent. în cei
litri ai cilindrilor se aflau închise mai multe duzini de cai; lui
verard îi plăcea să-i muncească din greu. O luă drept înainte în
P mă viteză; cînd mai avea un metru şi accidentul părea vitabil, apăsa furios pe frînă — iată metoda lui de a conduce.
ex afum prin oraş cu maşina, alături de Everard, se dovedea o
perienţâ plină de emoţii tari. Ultima oară cînd o plimbase cu
maS'na, Elinor protestase.
395
— Nu mă sperie prea mult perspectiva de a muri, spusese ea, dar mă opun categoric să-mi petrec restul vieţii în cîrje şi cu nasul zdrobit,
Everard rîsese.
— Cu mine nu ţi se poate întîmpla nimic. Eu n-am accidente.
— Ţie nu ţi se' pot întîmpla, nu-i aşa? ironizase ea.
— Dacă asta vrei să spui. .
Frînase cu atîta violenţă, încît Elinor trebuise să se prindă bine de marginea scaunului, ca să nu fie proiectată cu capul de parbriz.
— Imbecilule! strigase Everard unui domn bătrîn care îşi pierduse cumpătul şi mergea pe şosea zăbăuc ca o găină, astfel încît nu lipsise mult ca să ajungă sub rotile maşinii.
'— Dacă vrei s-o iei aşa. . automobilul pornise ca un glonte, cu o zmucitură care o turtise pe Elinor de spătarul banchetei., n-ai decît. Mie nu mi se întîmpla accidente. Norocul meu opera mea.
Mergînd cu maţina pe Oxford Street, Everard zîmbi, amintindu-şi întîmplarea. O căruţă a Căilor Ferate îi aţinu calea. Caii n-ar trebui lăsaţi pe stradă. „Ori mă accepţi, voia el să-i spună lui Elinor, şi asta înseamnă că va trebui în cele din urmă s-o faci public — să-l părăseşti pe Philip şi să vii la mine — (intenţiona să fie absolut onest cu ea; între ei nu trebuia să dăinuiască nici un fel de minciună), ori mă accepţi, deci, ori.. " Se ivi prilejul să