depăşească camionuclass="underline" apăsă pe accelerator, maşina porni ca o săgeată, vira la dreapta, trecu din nou pe lîngă
nasul bătrînului cal care mergea plin de răbdare la trap, apoi o coti iar la stînga — „...nu ne mai vedem". Trebuia să fie un ultimatum. Un ultimatum brutal. Everard nu putea suferi situaţiile tulburi. Prefera lucrurile clare, oricît de neplăcute, unor incertitudini pline de speranţe de fericire. în cazul de faţă, incertitudinea nu-l făcea să se simtă
cîtuşi de puţin copleşit de fericire. La intrarea în Oxford Circus, un poliţist ridică mîna. Era şase fără şapte minute.
„Elinor e prea năzuroasă", îşi spuse, uitîndu-se împrejur. Clădirile astea noi nu erau deloc pe gustul ei. Pe el, stilul baroc, masiv şi înflorit al localurilor care adăposteau comerţul modern nu-l supăra. Stilul avea vigoare, dramatism, era foarte răspîndit, costa mult şi simboliza progresul.
— Dar e de o vulgaritate revoltătoare protestase ea.
— E greu, răspunse el, să nu fii vulgar cînd nu eşti mort. Le reproşezi acestor oameni că muncesc, iar eu sînt de acord cu tine; munca e într-adevăr vulgară.
396
Elinor avea mentalitatea tipică a consumatorului şi nu pe cea a producătorului.
Poliţistul cobori braţul. La început, încet, apoi cu o viteză
rescîndă, circulaţia oprită o clipă porni din nou cu zgomot.
Elinor se gîndea numai la lux — ăsta-i adevărul, şi nu la
lucrurile folositoare. Mintea ei judeca lumea exclusiv în funcţie
e frumuseţe şi bucurie, şi nu în funcţie de principiul utilităţii. O
preocupau senzaţiile şi nuanţele sentimentelor; dar preocupările
ei erau gratuite, şi nu o interesa faptul că înţelegerea profundă şi
intuiţia sînt calităţi necesare în lupta pentru existenţă. De fapt,
Elinor habar n-avea de această luptă. Everard ar fi trebuit s-o
dezaprobe, şi ar fi dezaprobat-o (zîmbi în timp ce făcea această
reflecţie), dacă n-ar fi fost îndrăgostit de ea. Ar fi vrut să. .
Pleosc! De pe imperiala unui autobuz ce trecea pe alături, o
coajă de banană, moale ca o stea de mare, căzu pe botul
maşinii. Prin. zgomotul circulaţiei răzbătu un hohot de rîs.
Ridicîndu-şi ochii, văzu două fete care îl priveau cu gura deschisă peste rampa imperialei, ca un cuplu de gargoile nostime, şi care rideau, rîdeau de parcă nu făcuseră vreodată o
glumă mai bună. Everard le ameninţă cu pumnul şi rîse la
rindul său. Ce mult s-ar fi bucurat Elinor de întîmplarea asta! îi
plăcea să bată străzile şi să asiste la întîmplări nostime.
Descoperea imediat caracterul lor ciudat, amuzant şi plin de tîlc.
Acolo unde el nu vedea decît o masă de umanitate
nediferenţiată, Elinor distingea oamenii. Darul ei de a născoci
povestea vieţii unor oameni bizari, văzuţi o clipă, era la fel de
remarcabil ca şi puterea ei de observaţie. Ţi-ar fi spus'totul
despre fete — cărei clase sociale aparţin, cum au fost crescute,
de unde îşi cumpără rochiile, cît le plătesc, dacă mai sînt încă
fecioare, ce fel de cărţi citesc şi care sînt actorii lor de cinema
favoriţi. închipuindu-şi cuvintele ei, amintindu-şi risul, expresia
ochilor şi joc urile, ei de cuvinte, Everard se simţi brusc cuprins
o mare afecţiune pentru Elinor, de o dorinţă violentă şi totuşi
delicată de a fi alături de ea; gîndul că se afla departe îi deveni
suportabil. Clacsonă, atrăgînd atenţia taxiului din faţă, şi
încercă să-l depăşească, luînd-o prin dreapta. Un refugiu pentru
ii îl sili să-şi reia locul în dosul taxiului, dar nu mai înainte
'ferul să-şi exprime îndoielile sale asupra caracterului legitim
aşţerii lui Everard, asupra înclinaţiilor sale sexuale eterogene
I mai ales asupra perspectivelor de fericire ce-l aşteptau pe
^ea cealaltă. într-un limbaj la fel de colorat şi cu
'mparabil mai multă originalitate, Everard îi răspunse la
'raturi. Se simţea debordînd de viaţă, extraordinar de
8 ros> Puternic, şi, lucru inexplicabil (deşi mai erau cel puţin
397
cinci minute pînă s-o vadă pe Elinor), fericit, pe deplin fericit. Da, o fericire perfectă, căci ştia (cu ce siguranţă
calmă!) că Elinor va spune da, va declara că îl iubeşte. După ce ocoli Marble Arch şi intră în Hyde Park, fericirea lui se făcu mai puternică, mai sflşietoare şi în acelaşi timp mai senină.
Convingerea profetică i se adinei, transformîndu-se într-un fel de veche certitudine, ca şi cum viitorul ar fi aparţinut trecutului. Soarele apunea; în locurile unde razele lui, roz-aurii, cădeau pe pămînt, se părea că o toamnă
prematură şi mai luminoasă ca de obicei incendiase frunzele şi iarba. Dinspre apus, lungi săgeţi de pulbere strălucitoare se culcau printre pomi, iar în umbra lor, crepusculul plutea ca o ceaţă de culoarea levănţicăi, o ceaţă
albastră şi mov-închis, ce se pierdea treptat înspre orizontul vag al Londrei. Jocul de umbră şi lumină eclipsa sau transfigura perechile ce se plimbau pe iarbă sau copiii ce se jucau, făcîndu-i să apară, rînd pe rind, şterşi, sau scăldaţi într-o lumină miraculoasă. Aveai impresia că un zeu capricios, plictisit sau îneîntat de creaturile lui, îi privea cînd cu o indiferenţă ucigătoare, cînd cu o mare dragoste, revărsînd asupra lor o parte din propria-i divinitate. în faţa lui Everard bulevardul se întindea liber şi lucios; continua să conducă automobilul cu viteza legală, deşi îl chinuia dorinţa de a o revedea pe Elinor şi poate tocmai fiindcă o iubea atît de mult. Totul devenise frumos; iar frumuseţea, îşi spuse Everard, cu o logică tipică lui şi dintr-o necesitate personală, implica prezenţa ei. Elinor se afla alături, împărtăşind cu el aceeaşi bucurie în faţa frumuseţii. Ştiind că i-ar fi făcut plăcere ca bucuria să ţină cît mai mult, Everard reduse viteza. Motorul se învîrtea doar cu o mie cinci sute de turaţii pe minut, iar dinamul aproape că nu mai lucra. Un automobil Baby Austin îl depăşi, de parcă maşina lui Everard ar fi stat nemişcată. Ducă-se! Everard se gîndea la cuvintele cu care avea să-i descrie lui Elinor minunile văzute.
Printre zăbrelele de fier ale parcului se vedeau pe Park Lane autobuze strălucitoare de un stacojiu-aprins, care treceau ca o procesiune de care triumfale. Prin zgomotul circulaţiei, un ceas bătu slab ora şase; mai înainte ca ultima bătaie să se stingă, o alta îi urmă, cu un sunet melodios, dulce şi uşor melancolic — ca şi cum ar fi fost vocea acelei seri splendide, vocea fericirii lui. Deşi mersese foarte încet, zări în faţă porţile de marmură de pe Hyde Park Corner. în ciuda goliciunii şi a muşchilor abdominali anormal dezvoltaţi chiar pentru un amator de gimnastică suedeză, statuia de bronz ridicată de doamnele din înalta societate engleză învingătorului de la Waterloo, 9} reprezentîndu-l pe Ahile — bronzul fusese turnat din tunurile Im 398
Napoleon — stătea cu scutul in aer, cu sabia fluturînd ameninţător şi apărîndu-se de cerul palid şi pustiu. Deşi dore< i ajungă la capătul călătoriei, Everard ieşi din Hyde Pari aproape cu regret. Din nou în faţă şi în spate duduiră înfunda; autobuzele cu imperială. Ocolind un arhipelag de refugii pentn pietoni, făcu jurămîntul ca a doua zi, dacă Elinor consimţea să plece cu el, să doneze cinci lire sterline spitalului St. George. Era convins că
Elinor va accepta. Banii erau ca şi daţi. Ieşi din Grosvenor Place; zgomotul circulaţiei se stinse în urmă. Belgrave Square era o oază de pomi; sturzii sporovăiau într-o tăcere rurală. Everard făcu cîteva ocoluri. Pe partea stingă, între case se deschidea o arcadă. Trecu prin ea cîţiva metri, se opri, întoarse maşina, apoi făcu marşarier prin alee pînă ajunse la capătul ei. Opri motorul şi cobori. Perdelele portocalii erau încîntătoare. Inima începu să-i bată