Prietena ei se uită împrejur.
— Pongileoni a fost admirabil, exclamă ea cu o voce stridentă şi cu o prezenţă de spirit exagerată.
— Absolut admirabil! vocifera Polly de parcă ar fi fost pe scena teatrului Drury Lane1. Ah, Lady Edward!
Ambele fete păreau nemaipomenit de surprinse şi de încîntate. — Tocmai spuneam ce admirabil a cîntat Pongileoni.
— A, da? răspunse Lady Edward, zîmbind şi privindu-le pe rînd. Avea o voce profundă şi vorbea lent, ca şi cum fiecare cuvînt ar fi fost foarte serios şi important. — Foarte drăguţ din partea voastră. „R" era apăsat cu emfază.
— E italian, adăugă ea şi chipu-i luă o expresie gravă iar surîsul i se topi. Deci cu atît mai admirabil. Trecu mai departe, iar în urma ei cele două fete se uitară îngrozite şi roşii de ruşine una la alta.
Lady Edward era o femeie scundă, subţirică, a cărei siluetă elegantă începea să devină colţuroasă în rochia foarte decoltată. Faţa ei cam lungă şi îngustă, cu trăsături acviline, mărturisea acelaşi proces. Moştenit de la mama ei, franţuzoaică, şi în ultima vreme datorită poate şi artei unei coafeze, părul ei se înfăţişa negru ca pana corbului.
Pielea avea o culoare de un alb opac. Sub sprîncenele negre, arcuite, privirea trăda acea îndrăzneală stăruitoare, caracteristică ochilor foarte închişi, în contrast cu o faţă palidă. Acestei îndrăzneli congenitale, Lady Edward îi adăugase o oarecare obrăznicie candidă, manifestată printr-o privire fixă şi o expresie de mare nevinovăţie, caracteristică ei. Era privirea unui copil, mais d'un enfant terrible2, cum îşi avertizase John Bidlake un coleg francez, pe care-l adusese s-o vadă. Colegul avusese prilejul să descopere pe contul său acest lucru. La masa de prînz se trezise alături de un critic care scrisese despre tablourile lui că sînt opera unui idiot 1 Teatru londonez, fondat în 1663, restaurat deseori, unde au fost puse în scenă spectacole aparţinînd unor genuri foarte variate. - a unui copil teribil (fr.).
41
Dar
ori a unui mare farsor. Cu ochii-i mari şi nevinovaţi Lady Edward începuse o discuţie despre artă..
John Bidlake fusese cuprins de furie. La sfirşitul dejunului, o luase deoparte şi îi spusese pe şleau:
— Ce porcărie, pictorul ăsta e prieten cu mine. L-am adus ca să ţi-l prezint. Şi uite cum te porţi cu el.
E urît din partea ta.
Niciodată ochii strălucitor de negri ai Lady-ei Edward nu păruseră mai candizi şi niciodată vocea ei nu fusese mai dezarmantă prin accentul ei franco-canadian (căci îşi putea schimba accentul cum voia, dîndu-i o intonaţie mai mult sau mai puţin colonială, după cum o aranja, făcînd pe copilul nevinovat, venit din stepa nord-americană, sau pe aristocrata engleză).
— Ce găseşti urît în asta? întrebase ea. Ce-am făcut?
— Nu juca teatru cu mine, spusese Bidlake.
— Dar nu joc deloc teatru. Nu ştiu ce-ai să-mi reproşezi. Bidlake îi dăduse explicaţii în legătură cu criticul.
— Ştiai tot atît de bine ca şi mine, spusese el. Şi iată, chiar acum îmi vine în minte că tocmai săptămîna trecută am discutat despre articolul lui.
Lady Edward se încruntase, încercînd parcă să-şi amintească ceva.
— A! strigase ea în cele din urmă şi îl privise cu un aer de spaimă şi regret. Ce-ngrozitor! Mă ştii cum sînt, n-am memorie deloc.
— Ai cea mai bună memorie din cîte cunosc, spusese John Bidlake.
— Totuşi uit mereu, protestase Lady Edward.
— Uiţi numai ceea ce ştii că trebuie să ţii minte. Se întîmplă mult prea regulat ca să mai fie un accident. îţi aminteşti în mod premeditat că trebuie să uiţi.
— Vorbeşti prostii! strigase Lady Edward.
— Dac-ai avea o memorie slabă, continuase Bidlake, ai putea să mai uiţi că nu se cuvine să inviţi pe unii soţi pentru a Je prezenta amanţii oficiali ai soţiilor lor; ai putea să mai uiţi că anarhiştii şi cei care scriu articole de fond la ziarul Morning Post n-au şanse să devină buni prieteni; că nici unui catolic pios nu-i face plăcere să asculte batjocura ateilor înrăiţi. Ai putea să uiţi uneori, dacă ai avea o memorie slabă, dar, ascultă-mă pe mine, e nevoie de-o memorie grozavă ca să uiţi de fiecare dată. Ai o memorie nemaipomenită şi o pasiune nemaipomenită de a fi răutăcioasă.
Pentru prima dată de cînd începuse discuţia Lady Edward renunţase la seriozitatea ei nevinovată.
începuse să rîdă.
42
— Eşti absurd, dragul meu John.
în timpul discuţiei John Bidlake îşi recăpătase buna dispoziţie şi rîsese. .
— Inchipuie-ţi, spusese el, n-am absolut nimic împotriva farselor tale pe spinarea altora. Mă
amuza. Dar cînd e vorba de mine, te rog să te abţii.
— Am să caut să-mi aduc aminte data viitoare, răspunsese ea supusă şi—1 privise cu o candoare atît de obraznică, încît John Bidlake izbucnise în rîs.
Discuţia avusese Ioc cu mulţi ani în urmă şi Lady Edward îşi ţinuse promisiunea şi nu-i mai jucase feste. Faţă de alţii însă se arăta tot atît de nevinovată şi de uitucă, provocînd momente penibile. în lumea ei, aceste lucruri deveniseră proverbiale. Se făcea haz pe seama lor. Victimele erau însă prea numeroase; oamenii se temeau de ea şi nimeni n-o iubea. Cu toate acestea, se înghesuiau la seratele ei, căci bucătarul, băutura şi patiseria erau excelente. I se treceau multe cu vederea din cauza averii soţului. Pe de altă parte, invitaţii la palatul Tantamount erau întotdeauna foarte diverşi şi adeseori distinşi prin excentricitatea lor. Acceptau să vină şi apoi se răzbunau pe ea, bîrfind-o. Spuneau printre altele că e snoabă şi că vînează celebrităţile zilei. Dar pînă şi detractorii ei trebuiau să admită, în faţa celor ce-i luau apărarea, că Lady Edward era un snob care îşi bătea joc de pompa şi măreţia felului ei de viaţă. Ca vînător de celebrităţi, îşi colecţiona exemplarele numai pentru a-i asmuţi pe unii împotriva altora. în situaţiile în care o burgheză engleză ar fi fost serioasă şi penibilă, Lady Edward se dovedea de o mare impertinenţă. Venea din lumea nouă şi în concepţia ei ierarhia tradiţională era o farsă — dar o farsă plină de pitoresc şi pentru care merită să trăieşti.
— Ar fi putut foarte bine, remarcase o dată bătrînul Bidlake despre ea, să fie eroina acelei anecdote cu americanul şi cei doi aristocraţi englezi. Vă amintiţi? Un american intră în vorbă cu doi englezi în tren; încîntat de ei şi dorind să-i revadă, îi întreabă cum îi cheamă. „Eu, spuse primul, sînt ducele de Hampshire, iar dînsul e prietenul meu, moştenitorul Lordului Ballantrae". „îmi pare bine de cunoştinţă, răspunse americanul, daţi-mi voie să vă prezint şi eu pe fiul meu, Isus Cristos." Exact ca Hilda. Şi totuşi, ea îşi petrece tot timpul invitînd şi primind invitaţii din partea acelora ale căror titluri i se par atît de ridicole. Ciudat. Bidlake clătinase din cap. Foarte ciudat, într-adevăr.
Indepărtîndu-se de cele două fete consternate, Lady Edward iu cît pe aci să fie răsturnată de un bărbat foarte înalt şi
43
corpolent, care îşi croia grăbit drum şi cu o viteză primejdioasă prin încăperea ticsită de invitaţi.
— Pardon, spuse el, fără să se întoarcă spre cea pe care fusese gata să o răstoarne. Privirile lui urmăreau mişcările cuiva în cealaltă parte a camerei. Simţea rezistenţa opusă de obstacole mai mici, oameni probabil, fiindcă mai toate obstacolele din jur erau fiinţe omeneşti: Stopa în plină viteză şi se dădu într-o parte ca să evite obstacolul. Obstacolul nu se dovedi uşor de evitat.