__ Dar ai tot timpul să-ţi termini opera.
__ Nu, n-am, insistă domnul Quarles, dînd din cap.
Dorea să fie unul din martirii soartei, ca să se poată arăta cu degetul şi spune: „Iată, dacă n-ar fi fost răutatea providenţei, ar fi apărut un nou Aristotel." Lipsa de bunăvoinţă a destinului justifica totul — falimentul în afacerile cu zahăr, în politică, în activitatea de fermier, răceala cu care îi fusese primită prima carte, veşnica întîrziere a apariţiei celei de-a doua; justifica parcă, destul de confuz, şi faptul că îi făcuse un copil lui Gladys.
Seducerea servitoarelor, secretarelor şi a fetelor de la ţară făcea parte din destinul său nefericit. Iar acum, ca o încoronare a edificiului ghinionului, urma să moară (prematur, dar stoic, ca cel mai nobil dintre toţi romanii); cît de triviale, cît de jalnice şi de neînsemnate se dovedeau a li. in definitiv, cazurile de pierdere a virginităţii sau perspectiva unui copil! Şi ce penibile erau aceste urlete la patul de moarte al unui filozof! Nu putea decît să le ignore, cu condiţia ca să fie într-adevăr pe patul de moarte, iar omenirea să recunoască în cele din urmă că
destinul fusese crud cu el. Un filozof martirizat, gata să moară, avea o justificare refuzînd să-şi bată capul cu Gladys şi cu copilul ei. Iată de ce (deşi motivul era simţit, şi nu formulat) iomnul Quarles respingea atît de violent şi chiar plictisit asigurările şi consolările fiului său că va trăi încă mult timp; iată e acuza providenţa răuvoitoare şi exagera, cu o bunăvoinţă 1 mai mare ca de obicei, talentele pe care providenţa îl împiedicase să
le folosească'.
Nu, nu, dragul meu băiat, repetă el. N-am să-mi tehrmin niciodată opehra. Şi ăsta a fost unul din motivele pentru cahre dnipy0lt s„ă vohrbesc cu tine. î Al' P ' privi cu oarecare teamă. „Ce avea să urmeze?" se Şbă el. Se lăsă o scurtă tăcere.
Nimeni nu vrea să se stingă complet necunoscut, spuse
nul Quarles, cu vocea îngroşată de o recrudescenţă de milă
mint S'nC însuşi- SirnPla dispahriţie e greu de supohrtat. în
1 sa vidul se lărgea, negru şi abisal. Moartea! Ar putea Ij
405
sfirşitul necazurilor; perspectiva era totuşi destul de înfiorătoare. — înţelegi ce simt? întrebă el.
— Perfect, spuse Philip, perfect. Dar în cazul tău, tată... Domnul Quarles, care tocmai îşi suflase nasul, ridică mîna în semn de protest.
— Nu, nu. Se hotărise că avea să moară; încercările de a-l face să renunţe erau inutile. — Impohrtant e că mi-ai înţeles sentimentele. Pot să mohr liniştit şi cu conştiinţa că tu n-ai să îngădui ca amintihrea mea să dispahră complet. Dragul meu băiat, tu vei fi executohrul testamentahr al opehrelor mele litehrarhre. Există unele fragmente din lucrările scrise de mine...
— Cartea despre democraţie? întrebă Philip, care se şi văzu angajat să completeze cea mai mare operă
proiectată vreodată asupra acestui subiect. Răspunsul tatălui său îi luă o piatră de pe inimă.
— Nu, nu aceea, se grăbi să răspundă domnul Quarles. Nu există decît un matehrial sumahr din acea cahrte. Şi în mahre pahrte nici nu-i consemnat pe hîhrtie, ci numai în minte. De fapt, continuă el, aveam de gînd să-ţi spun că dohresc ca toate notele mele pentru mahrea cahrte să fie distruse. Fâhrâ să
fie citite. Sînt simple însemnăhri. N-au sens decît pentru mine. Domnul Quarles nu dorea cîtuşi de puţin să se descopere postum şi să se comenteze cît de goale erau fişele şi cît de sumare notiţele din cartotecă. — Toate trebuie distruse, pricepi?
. Philip nu protestă.
— Vreau să-ţi încredinţez, dragul meu băiat, urmlî domnul Quarles, o colecţie de fragmente mai intime. Reflecţii asupra vieţii, notaţii ale unohr expehrienţe pehrsonale. Astfel de lucruhri.
Philip dădu înţelegător din cap.
— înţeleg.
— Le-am pus pe hîrtie în decuhrsul anilor, spuse domnul Quarles. Gînduhri şi amintihri timp de cincizeci de ani. Da, ăsta ahr putea fi un titlu bun. Sînt foahrte multe în cahrnetele mele de însemnăhri.
Iahr în ultimele zile le-am înregistrhrat pe ăsta. Lovi uşor dictafonul. — Cînd eşti bolnav, ştii bine, te gîndeşti la o groază de lucruri. Suspină. — Vohrbesc sehrios.
— Fireşte, recunoscu Philip.
— Dacă ai vrea să asculţi... şi arătă spre dictafon. Philip fu de acord. Domnul Quarles pregăti aparatul-
— Ahre să-ţi dea o idee despre ce e vohrba. Gînduhri Ş' amintihri. Aşteaptă o clipă. Cînd împinse aparatul pe masă, ° foaie de hîrtie căzu fluturind pe covor, lăsînd să se vadă un joc de cuvinte încrucişate, cu pătrăţele albe şi negre. — Şi acum ascultă.
406
auzi
Philip ascultă. După cîteva zgîrieturi şi hîriituri violente, se vocea tatălui său, o caricatură a vocii unei marionete:
- „Cheia problemei sexuale: pasiunea e sfîntă, fiind o tnenifestahre a divinităţii". Apoi, fără să se oprească sau să
aibă loc o trecere, ci doar pe un ton uşor schimbat: „Lucrul cel mai rău în politică e frivolitatea politicienilor.
într-o seahră, la un dineu, nu mai ţin minte unde, l-am întîlnit pe Asquith' şi am profitat de prilej ca să pledez insistent în faţa lui necesitatea de a se aboli pedeapsa capitală. Una din cele mai sehrioase probleme ale vieţii jnodehrne. El însă a sugehrat să mehrgem şi să jucăm bridge. Unitate de măsuhră, din şapte litehre: vehrcioc.
Oamenii delicaţi nu trăiesc în cocini, şi nici nu pot rămîne mult timp în politică sau afacehri. Există oameni cu suflet nobil, ca vechii greci, şi alţii,-pudibonzi din naştehre, ca doamna Grundy. Niciodată n-am fost de acord cu păhrehrea bună pe cahre o au' oamenii despre Lloyd George. Fiecahre om e născut cu dreptul natuhral de-a fi fehricit; dahr ce represiune fehroce ahre loc cînd cineva înceahrcă să-şi reclame drepturile! Bahrză brazilină, şase litere: jabiru. Adevăhrata măhreţie e invehrs proporţională cu succesul momentan. Ah, tu eşti. ." Zgîrieturile zgomotoase reîncepură. .
— Da, văd stilul lucrării, spuse Philip privind în sus. Cum se opreşteA maşina asta? Ah, aşa. Opri dictafonul.
— îmi viii atîtea gînduhri stînd culcat, spuse domnul Quarles, şi îşi îndreptă cuvintele în sus, ca un tir antiaerian. Ce comoahră de gînduhri! Niciodată nu le-aş fi putut înregistra pe toate, dacă n-aveam dictafonul! E
minunat! Absolut minunat!
Henry Asquith (1852—1928), politician englez; prim-ministru
Capitolul XXXIII
Elinor avusese timp să telegrafieze de la gara Euston. Cînd trenul ajunsese la destinaţie, găsi maşina aşteptînd-o în staţie.
— Cum se simte? îl întrebă ea pe şofer.
Paxton răspunse vag, nici el nu ştia prea bine. în sinea lui, găsea că toată agitaţia în jurul bolii era doar una din toanele ridicole ale celor bogaţi, mai ales cînd e vorba de copiii lor. Maşina o luă spre Gattenden; în lumina bogată a serii, perspectiva dealurilor de la Chilterns îi păru lui Elinor de o splendoare atît de senină, încît se simţi mai puţin îngrijorată; regretă că nu plecase din Londra cu ultimul tren; ar fi putut astfel să-l întîlnească pe Webley. Şi totuşi hotărîrea ei de a nu-l întîlni o făcuse să se simtă aproape fericită. Poţi fi mulţumit şi să regreţi în acelaşi timp.