t
Pe cînd treceau prin faţa intrării dinspre nord a parcului, întrezări după zăbrelele gardului fotoliul rulant al Lordului Gattenden. Măgăruşul se oprise din mers şi, cu frîul atîrnînd liber, păştea iarba de pe marginea aleii; marchizul era atît de cufundat în lectura unui volum gros in quarto, legat în marochin, încît uitase să mai mîne măgăruşul. Automobilul trecu mai departe în viteză; apariţia fugară a bătrînului lord citind în fotoliul rulant tras de măgăruşul cenuşiu, aşa cum îl văzuse de atîtea ori, revelaţia bruscă asupra vieţii ce se scurgea regulat şi invariabil pe vechiul ei făgaş avură asupra ei un efect la fel de calmant, ca şi frumuseţea liniştită a fagilor şi a ferigilor verzi şi aurii din jur, sau a depărtărilor violete.
Iată, în fine, casa lor! Bătrîna clădire dormita în soarele-apune, ca o pisică fericită, tolănită la căldură; aproape că o auzeai cum toarce. Peluza amintea o catifea verde ş1 preţioasă; în aerul calm, imensele Wellingtonia aveau demnitatea gravă a unui bătrîn gentleman, aşezat într-un fotoliu şi meditînd după o masă prea copioasă. în această ambianţă liniştită nu şe putea întîmpla nimic râu. Elinor sări din maşină, urcă scările în goană şi se îndreptă spre dormitorul copilului. Phil era culcat în pat, complet nemişcat şi cu ochii închişi. Cînd Elinor intră.
408
domnişoara Fulkes, care şedea alături, se întoarse, se sculă şi
merse să o întîmpine. O singură privire pe faţa guvernantei
• nse pentru a o convinge pe Elinor că liniştea albastră şi aurie
peisajului, casa aţipită, marchizul cu măgăruşul lui o liniştiseră
"n mod înşelător. „Totul merge bine, păruseră să-i spună. Totul
continuă ca de obicei". Domnişoara Fulkes arăta palidă şi speriată, de parcă ar fi zărit un strigoi.
__ Ce s-a întîmplat? şopti Elinor. Neliniştea o cuprinse din nou brusc şi, mai înainte ca domnişoara Fulkes să
aibă timp să-i răspundă, adăugă: — Doarme? Dacă Phil doarme, se gîndi ea, e n semn bun; băieţelul părea u
într-adevăr că doarme.
Domnişoara Fulkes clătină negativ din cap. Gestul se dovedi inutil, căci, mai înainte ca Elinor să termine, copilul se agită subit şi spasmodic sub cearşaf. Faţa i se contractase de durere. Gemu scurt şi sfîşietor.
— îl doare foarte rău capul, spuse domnişoara Fulkes. Ochii ei trădau spaimă şi disperare.
— Du-te şi te odihneşte, spuse Elinor. Miss Fulkes ezită, apoi refuză.
— Aş vrea să fiu de folos. . Elinor insistă.
— Vei fi mai de folos odihnită. . Buzele guvernantei începură să tremure, apoi o podidiră lacrimile. —
Hai, du-te. . îi spuse Elinor, şi-i strinse braţul ca să o consoleze.
Domnişoara Fulkes se supuse cu o grabă neaşteptată. Se temea să nu izbucnească în plîns înainte de a ajunge în camera ei.
Elinor se aşeză lîngă pat. Luă mîna micuţă ce zăcea pe cearşaful îndoit şi îşi plimbă degete prin părul blond al copilului, încercînd să-i liniştească durerile.
— Dormi, şopti ea, în timp ce degetele îl mîngîiau, dormi, dormi.
Copilul se agita încă; din cînd în cînd durerea bruscă îi
schimonosea faţa; scutura din cap, ca şi cum ar fi vrut să scape
e chinuri. Scoase un nou geamăt sfîşietor. Aplecîndu-se asupra
^pilului, Elinor simţi că i se frînge inima; o mînă nevăzută o
stringea parcă de gît, o sugruma.
f~ Dragul mamei, spuse ea,- rugîndu-l, implorindu-l să nu mai sufere, dragul mamei!..
li strînse mai tare mînuţa şi apăsă palma pe fruntea lui
'erbinte, ca să-i înăbuşe durerea sau, cel puţin, să-i apere trupul
}i tremurător de atacurile ei. Cu întreaga ei voinţă porunci
eni să înceteze sub mîngîierea degetelor, să iasă din trupul
"" să iasă prin degetele ei şi să pătrundă în corpul ei. Copilul 409
continua să se agite în pat, întorcîndu-şi capul dintr-o parte într-alta, ridicîndu-şi genunchii, apoi întinzîndu-şi picioarele cu o mişcare violentă şi convulsivă sub cearşaf. Durerea revenea sfişietoare; faţa i se strimba de suferinţă, iar printre buzele întredeschise ieşea tot timpul un geamăt slab şi disperat. Elinor îi mîngîie fruntea şi îi şopti cuvinte fierbinţi. Atît putea face. Sentimentul neputinţei o sufoca. Mîinile invizibile se contractaseră pe gîtul şi inima ei.
— Cum ţi se pare Phii? întrebă doamna Bidlake cînd fiica ei cobori scările.
Elinor nu răspunse; îşi întoarse capul. întrebarea îi aduse lacrimi în ochi. Doamna -Bidlake o luă în braţe şi o sărută. Elinor îşi ascunse capul la pieptul ei. „Trebuie să fii tare, îşi spunea ea mereu. Nu trebuie să plîngi, nu trebuie să te prăbuşeşti. Fii tare, ca să-l poţi ajuta." Mama ei o strinse şi mai tare în braţe. Contactul fizic o linişti pe Elinor, dîndu-i forţa pentru care se rugase. Făcu o sforţare de voinţă, respiră adînc, şi îşi calmă hohotele de plîns. Se uită la mama ei şi îi zîmbi recunoscătoare.
Buzele îi mai tremurau uşor, dar voinţa învinsese. t
— Sînt o proastă, zise ea scuzîndu-se. N-am putut să mă stăpînesc. E atît de îngrozitor să-l vezi suferind, fără să-l poţi ajuta! E teribil. Chiar dacă ştii că totul se va termina cu bine.
Doamna Bidlake oftă.
— Teribil, repetă ea, într-adevăr teribil, şi închise ochii meditînd nedumerită. După o scurtă
tăcere, continuă: — De fapt, spuse ea, deschizîndu-şi din nou ochii ca să se uite la Elinor, cred că ar trebui să o supraveghezi pe domnişoara Fulkes. Nu cred că influenţa ei e întotdeauna bună.
— Influenţa domnişoarei Fulkes? spuse Elinor privind-o foarte mirată. Dar e cea mai drăguţă, cea mai conştiincioasă..
— Oh, nu-i vorba de asta, nu-i vorba de asta! se grăbi să răspundă doamna Bidlake. Vorbesc despre influenţa ei artistică. Cînd iri-am urcat alaltăieri ca să-l văd pe Phil, am găsit-o arătîndu-i nişte
"reproduceri oribil de vulgare ale unui cîine.
— Bonzo? sugeră Elinor.
Mama ei dădu afirmativ din cap.
— Da. Bonzo. Pronunţă cuvîntul cu un fel de scîrbă. — Dacă Phil vrea să.vadă tablouri de animale, există la British Museum reproduceri de miniaturi persane într-adevar excelente. E aşa de uşor să strici gustul unui copil... Dar, Elinor. Draga mea!
„ •
Deodată, fără să se mai poată stăpîni, Elinor începu să rida-Să rida şi să plîngă, pierzîndu-şi controlul.
Tristeţea şi-o putea
410
tăpîni- Tristeţea însă întovărăşită de Bonzt) era irezistibilă. r1 va se sfârimă în sufletul ei, şi se trezi plîngînd cu hohote şi în
laŞ' timp rîzînd crispat şi isteric.
Doamna Bidlake îi mîngîie neputincioasă umărul.
__ Draga mea, repeta ea mereu. Elinor!
Deşteptat dintr-un somn neliniştit şi plin de coşmaruri, John dlake strigă furios din biliotecă.
__ Isprăviţi odată cu trăncăneala asta, porunci el enervat şi
u voce plîngăreaţă. Pentru
c
numele lui Dumnezeu!
Elinor însă nu se mai putea stăpîni.
__ Ţipaţi ca nişte papagali, continuă să bombăne John
Bidlake în sinea lui. Faceţi glume idioate. Cînd eşti bolnav. .
— Pentru numele lui Dumnezeu, revino-ţi! zise Spandrell brutal.
Illidge îşi astupă gura cu batista. Se temea să nu-i vină rău.
— Cred c-am să mă întind o clipă pe canapea, şopti el. Cînd încercă să umble simţi că i se taie picioarele. Se tîrî spre canapea ca un paralitic.