— Ar trebui să iei o înghiţitură de alcool, spuse Spandrell traversînd camera. Pe bufet se afla o sticlă de coniac.
Se duse în bucătărie să aducă pahare. Turnă puţin coniac. — Bea, spuse el. Illidge luă paharul şi sorbi. —
Parc-am traversa Canalul Mînecii, continuă Spandrell cu ironie feroce, servindu-se la rîndul său cu coniac. Un studiu în verde şi portocaliu, aşa te-ar fi descris acum Whistler1. Verde ca mărul. Verde ca muşchiul.
Illidge îl privi un moment. Apoi îşi întoarse capul, nemaiputînd suporta expresia fixă a acestor ochi cenuşii şi dispreţuitori. Niciodată nu simţise atîta ură faţă de Spandrell.
— Ca să nu zic verde ca o broască, verde ca o mocirlă, verde ca putregaiul, continuă Spandrell.
— Taci din gură! strigă Illidge cu o voce care îşi redobîndise timbrul şi aproape că nu mai tremura.
Batjocura lui Spandrell îl liniştise. Ura, ca şi coniacul, timulează. Luă o nouă înghiţitură de alcool, care îi arse gîtlejul. Amîndoi tăceau.
Dacă te simţi dispus, zise Spandrell aşezîndu-şi jos paharul gol, poţi să vii să mă ajuţi să facem ordine în casă. Se Naica în picioare, trecu dincolo de paravan şi dispăru.
Ia p James Whistler (1834—1903), pictor şi gravor american, stabilit mult timp 411
' Cadavrul lui Everard Webley zăcea acolo unde căzuse, răsturnat pe o parte şi cu braţele întinse pe duşumea.
Batista îmbibată cu cloroform îi acoperea încă faţa. Spandrell se aplecă şi o smulse. Tîmpla lovită era lipită de parchet; cînd priveai de sus, pe faţa lui Webley nu se vedea nici o rană.
Cu mîinile în buzunare, Spandrell se uită la cadavru.
— Acum cinci minute, zice el, formulîndu-şi gîndurile în cuvinte, spre a putea înţelege şi mai bine sensul lor, acum cinci minute era viu, avea suflet. Viu, repetă el, legănîndu-se pe un singur picior, şi, atingînd cu celălalt obrazul mort, ridică o ureche şi apoi o lăsă să revină la loc. — Un suflet. Apăsă o clipă cu piciorul ceea ce fusese faţa lui Everard Webley. îşi retrase piciorul; amprenta rămase ca un praf cenuşiu pe pielea albă. „Calc pe o faţă
moartă", îşi zise el. De ce o făcuse? „O calc." îşi ridică din nou piciorul şi apăsă cu tocul orbita mortului, binişor, cu băgare de seamă, ca şi cum ar fi experimentat o tortură. „Parcă aş călca în picioare struguri", se gîndi el. Putea să calce orbita pînă o făcea piftie. Era însă de ajuns. O călcase în mod simbolic, ca să şteargă oroarea esenţială a crimei, oroare pe care o simţea acum sub picioare. Oroarea esenţială?
Spectacolul se dovedise mai degrabă stupid şi dezgustător decît oribil. Vîrîndu-şi vîrful pantofului sub bărbia mortului, îi împinse capul în sus, pînă ce faţa lui Webley se. ridică, spre tavan, cu gura deschisă şi cu ochii pe jumătate închişi. Deasupra şi în dosul ochiului stîng se vedea o contuziune enormă, roşie. Pe obrazul stîng picăturile de sînge se uscaseră, iar acolo unde fruntea zăcea pe duşumea se formase o mică baltă —
nici măcar o baltă — o pată de sînge.
— E de necrezut ce puţin sînge a curs, spuse Spandrell cu voce tare.
Auzindu-i vocea calmă, IUidge tresări violent. Spandrell îşi retrase piciorul care ţinea capul mortului, şi faţa căzu înapoi, deoparte, cu o mică buşitură.
— Măciuca episcopului Odo1 şi-a găsit o justificare perfectă, continuă el indiferent. Ce ciudat era să-şi amintească, chiar în acele clipe, săriturile comice ale conştiinciosului prelat de pe tapiseria din Bayeux! Pînă şi această imaginaţie făcea parte din oroarea esenţială. Frivolitatea minţii omeneşti! Ce alandaja rătăcesc gîndurile! Răul poate avea o oarecare demnitate. în timp ce prostia. .
Illidge îl auzi pe Spandrell intrînd în bucătărie, apoi zgomotul apei, curgînd din ce în ce mai tare într-o găleată.
1 Odo sau Eudes (1036—1097). episcop france/.
412
Robinetul se închise; răsunară paşi. Găleata fu lăsată jos cu un
sunet
metalic.
Din fericire, continuă Spandrell, comentîndu-şi ultima observaţie. Altfel, nu ştiu cum am fi ieşit din încurcătură.
Ulidge asculta cu atenţia încordată şi îngrozit sunetele care veneau din dosul paravanului. Se auzi o bufnitură, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un corp. Fusese ridicat oare un braţ, şi apoi lăsat să cadă la loc? Ca şi cum un obiect moale şi greu ar fi alunecat misterios de-a lungul duşumelii. Apoi, din nou, se auzi apa azvîrlită pe jos şi frecatul bine cunoscut al duşumelelor. La aceste zgomote, incomparabil mai oribile, mai adînc semnificative decît toate cuvintele — oricît de brutale, de calme şi de cinice ar fi fost ele -—pe care le-ar fi putut rosti Spandrell, Illidge simţi din nou o senzaţie mai puternică de leşin, de ameţeală; inima îi bătea violent, ca în primele minute, cînd Webley zăcea, zvîrcolindu-se încă la picioarele lui. îşi aminti, şi retrăi acele clipe de aşteptare care-i tăiaseră
respiraţia făcîndu-l aproape să vomite şi care se petrecură mai înainte ca grozăvia să fi avut loc. Zgomotul maşinii care făcea marşarier pe alee, frecatul picioarelor pe prag, bătaia în uşă, apoi tăcerea, lungă, foarte lungă, cînd inima i se zbătuse, stomacul i se contractase, iar mintea îi fusese năpădită de presimţiri, de gînduri bine întemeiate despre revoluţie şi viitor, şi de o ură justificată împotriva exploatatorilor şi a bogăţiei dezgustătoare.
Pe cînd se ghemuia în dosul paravanului îşi reaminti vag ce caraghioase erau jocurile din copilărie de-a v-aţi ascunselea, şi excursia cu şcoala printre tufişurile de grozamă şi ienuperi ale păşunii comunale. Un, doi, trei!. .
Copiii care îi căutau pe cei ascunşi îşi acopereau faţa şi începeau să numere cu voce tare pînă la o sută; cei care trebuiau să se ascundă se împrăştiau. Te vîrai într-un tufiş, plin de ţepi sau te culcai printre ferigi. Apoi se auzea strigătuclass="underline" nouăzeci şi nouă, măăăi! şi copiii porneau să te caute. Neastîmpărul era atît de puternic şi de dureros, în timp ce
* ghemuia sau stătea pe vine în ascunzătoare, trăgînd pe furiş cu ochiul, ascultînd cu speranţa de a găsi un prilej să se repeadă
a locul de mija, încît îl apuca o dorinţă aproape irezistibilă de
»a face ceva", cu toate că „făcuse ceva", în dosul desişului de ruperi abia acum vreo cinci minute. Ce amintiri absurde! Şi
"5>d absurde, erau şi îngrozitoare! Pentru a suta oară îşi băgă
mina în buzunar ca să se asigure că sticla cu cloroform se afla
°'5>, bine astupată. O altă bătaie în uşă îl făcuse să tresară.
"o fluierătură şi o chemare hazlie (puteai să auzi, după tonul c", că Everard zîmbea): „Oameni buni!" Amintindu-şi, începu
tremure din nou, mai violent, cuprins de ruşinea şi de oroarea
413
pe care atunci nu avusese timpul să le simtă. N-avusese timp, căci, înainte ca mintea lui să-şi poată da seama de multiplele implicaţii ale acestei chemări hazlii, uşa scîrţîise din balamale, se auziseră paşi pe parchet, iar Webley o strigase pe Elinor. (Ulidge se întrebă deodată dacă nu fusese şi el îndrăgostit de ea.) „Elinor!" Urmase tăcere; Webley văzuse notiţa, Illidge îi auzise respiraţia, la vreo jumătate de metru, dincolo de paravan. Apoi, un foşnet, o mişcare fulgerătoare, începutul unei exclamaţii şi o lovitură seacă şi neaşteptată, ca plesnetul unei palme, însă
mai înfundată, mai surdă, mai tare. Urmase o nouă tăcere, de o fracţiune de secundă, apoi zgomotul unei căderi
— dar nu un singur zgomot, ci o serie întreagă, care ţinuse destul de mult; prăbuşirea genunchilor, oasele ce loveau duşumeaua, zgîrieturâ unor pantofi ce alunecau de-a lungul parchetului lustruit, buşitura înfundată a trupului şi a braţelor şi, în fine, pocnetul capului.