~ Ţine-l.
419
Illidge apucă glezna lui Webley; observă că acesta avea şosete cenuşii cu margine albă. Spandrell dădu drumul piciorului şi Illidge simţi o lovitură bruscă, puternică şi neaşteptată pe mîna care ţineau glezna. Mortul încerca să-l lovească cu piciorul. Viduri negre începură să i se caşte în faţa ochilor, săpînd găuri în universul solid, ce începu să se clatine şi să plutească în jurul marginilor acestor goluri interstelare. I se făcu rău şi îl cuprinse o ameţeală teribilă.
— Fii atent, spuse el întorcîndu-se spre Spandrell, care, aşezat pe vine, rupea învelişul unui bandaj.
închizînd ochii, Illidge dădu drumul gleznei.
Piciorul se destinse ca un arc de oţel îndoit, iar laba. înaintînd fulgerător, îl lovi pe Spandrell în umăr, răsturnîndu-l din poziţia lui nestabilă şi făcîndu-l să cadă pe spate, cu braţele întinse.
'
Spandrell se ridică.
— Mama ta de tîmpit! Furia pricinuită de acest prim şoc se domoli. Rîse scurt. — Parc-am fi la circ, spuse el.
Nu era atît de tragic, cît caraghios, ca numărul unui clovn.
Cînd cadavrul fu în cele din urmă strins legat, Illidge înţelese că plămînii debili ai lui Tom, blănurile de două
sute de guinee, grăsimea excesivă, munca de sclav de o viaţă întreagă a mamei lui, bogaţii şi săracii, exploatarea şi revoluţia, dreptatea, pedeapsa, indignarea nu aveau, în ceea ce îl privea pe el, absolut nici o legătură cu aceste membre/ce se înţepeneau, cu această gură ce se căsca, cu aceşti ochi întredeschişi, sticloşi şi privind fix şi tainic.
Nu exista nici o legătură, dar absolut nici una.
Philip cina singur. în faţa farfuriei, o sticlă de o jumătate de kilogram de vin negru şi cana cu apă serveau drept suport unui Volum deschis. între îmbucături, în timp ce mesteca, citea un volum de Bastion: Despre creier.
Cartea nu era prea modernă, poate, dar nu găsise ceva mai bun în biblioteca tatălui său ca să aibă ce citi în tren.
Cînd peştele era pe terminate; dădu peste cazul unui gentleman irlandez, suferind de parafazie. Exemplul îi făcu o impresie atît de puternică, încît îşi împinse farfuria la o parte, scoase din buzunar carnetul de însemnări şi îşi notă imediat ceva. Medicul ceruse pacientului să citească cu voce tare un paragraf din statutul Colegiului Trinity, din Dublin: „Colegiul are dreptul, după cum socoteşte nimerit, să examineze sau să nu examineze pe fiecare linceţiat, înainte de a fi admis ca lector 1. Facultate." Ceea ce citise pacientul era: „Dacă albina-ce 420
în mama-te a lui trotodudu spre majoram sau acest emidrat, eni eni krastrei, mestreit la ketra totombreidei, la rei de la treido ca
st kekritest". „Admirabil!" îşi spuse Philip, pe cînd copia
ace
ultimul cuvînt. „Ce stil! Ce splendoare
maiestoasă! Ce bogată, ce sonoră era prima frază!" „Dacă ablina-ce în mama-te a lui trotodudu." Şi-o repetă.
„Am s-o imprim pe prima pagină ca subtitlu la viitorul meu roman", notă în carnetul său. „Epigraful, textul întregii predici. Shakespeare nu vorbise decît despre poveşti povestite de un idiot. Aici idiotul vorbeşte chiar el
— şi pe deasupra, în maniera lui Shakespeare. Ultimul cuvînt despre viaţă", adăugă el cu creionul.
La Queen's Hali, Tolley începuse concertul, dirijînd Borborygmes Symphoniques de Erik Satie1. Lui Philip gluma nu îi păru prea reuşită. O parte din auditori merse mai departe, huiduind şi fluierînd. Cu o politeţă ironică, Tolley se înclină mai graţios ca de obicei. Cînd vacarmul se potoli, începu să dirijeze cea de a doua bucată din program, Uvertura la Coriolan. Tolley se mîndrea cu gustul lui perfect şi cu măiestria lui inegalabilă.-„Dar vai!
se gîndi Philip în timp ce asculta, ce înfiorător dirija Tolley adevărata muzică!" Ca şi cum i-ar fi fost ruşine de emoţiile lui Beethoven şi ar fi încercat să se scuze pentru ele. Din fericire, însă, Coriolan nu putea fi profanat nici măcar de Tolley. Muzica avea o splendoare eroică, tragică şi imensă, oricum ar fi dirijat-o Tolley. Ultimele gemete ale agoniei se stinseră ca o demonstraţie a măreţiei omului şi a necesităţii, a sensului durerii.
în pauză, Philip ieşi şchiopătînd din sală. ca să fumeze la bar. O mînă îl înşfacă de braţ.
— Am descoperit un meloman! spuse o voce bine cunoscută. Se întoarse şi îl văzu pe Willie Weawer. cu faţa lui absurdă, strălucind de bună dispoziţie şi bunătate. — Ce părere ai despre Orfeul nostru modern?
— Dacă te referi la Tolley, nu cred că e capabil să dirijeze Beethoven.
— Cam uşuratic şi fantezist pentru grandoarea neîntrecută a bătrînului Ludwing? sugeră Willie.
— Aşa e. zise Philip zîmbind. Muzica lui Beethoven îl dePăşeşte.
— Sau poate el o depăşeşte. Grandoarea aparţine epocii Irepozitiviste. E un atribut burghez, cum ar zice tovarăşul
Lenin. Tolley e absolut contemporan. Nu ţi-a plăcut cum l-a
Erik Satie (1866—1925). compozitor france/. A combăiut stilul romantic irnpresionist !n mu/ică. ccrind o întoarcere la simplitate.
421
dirijat pe Satie? Sau ai fi preferat, continuă el, drept răspuns la gestul dispreţuitor al lui Philip, ai fi preferat s-o
„execute" şi pe ea? Tuşi discret, ca. să arate cît de mult îi plăcuse gluma.
— E aproape la fel de modern ca geniul irlandez, ale cărui opere le-am descoperit astă-seară. Philip îşi scoase carnetul şi, după o scurtă explicaţie, citi cu voce tare: — „Dacă albina-ce în mama-te a lui trotodudu..." în josul paginii se aflau propriile sale aprecieri, notate cu o oră în urmă. „Textul întregii predici. Ultimul cuvînt despre viaţă." Nu le citi cu voce tare. De fapt, acuma gîndea cu totul altfel. — Deosebirea dintre grandoare şi Satie împerecheat cu Tolley, spuse el, e aceeaşi ca cea dintre statutul Colegiului Trinty din Dublin şi acest „Albina-ce în mama-te a lui trotodudu".
Philip se contrazicea flagrant. Dar, în fond, de ce să n-o facă?
Illidge voia să se ducă acasă să se culce; Spandrell îl sfătui însă insistent să petreacă cel puţin cîteva ore în palatul Tantamount.
— Trebuie să fii văzut, spuse el. Ai nevoie de un alibi. Eu mă duc la restaurantul Sbisa. Vreo douăsprezece persoane vor declara c-am luat masa acolo.
Illidge se supuse numai după ce Spandrell îl ameninţă cu bătaia. Ti înspăimînta calvarul de a fi forţat să stea de vorbă cu cineva — fie chiar Lordul Edward, tipul omului lipsit de curiozitate, preocupat şi absent.
— N-am s-o pot suporta, repeta el mereu, aproape plîngînd. Trebuiseră să care cadavrul — strîns legat cu genunchii la
gură, în poziţia unui copil înainte de a se naşte — să-l care în braţe, cu paşi nesiguri, la pieptul lor, ca într-o îmbrăţişare, prin uşa de la intrare şi să coboare cîteva trepte ca să ajungă la alee. Sub boltă, un felinar cu gaz, de culoare verzuie, arunca o lumină slabă asupra fostelor grajduri; suficientă însă ca să-i trădeze, dacă cineva ar fi trecut pe alee prin faţa intrării în timp ce transportau cadavrul afară din casă şi îl vîrau în maşină. La început, dăduseră drumul obiectului; genunchii ridicaţi în sus depăşeau însă nivelul caroseriei. Spandrell fusese nevoit să
se urce în maşină, să împingă şi să tragă cadavrul greu cu faţa spre spatele maşinii, aşa încît genunchii să i se rezeme de marginea banchetei din spate. Inchiseseră uşile, trăseseră capota peste spatele maşinii şi o fixaseră