Se cufundă într-o tăcere posomorită.
— Copiii ăştia! spuse Spandrell. Dacă-ţi place să ai copii.•■
— Trebuie să fie totuşi foarte plăcut să ai un copil, spuse Burlap cu regretul cuvenit. Doresc adeseori să. .
Rampion îl întrerupse.
— Trebuie să fie mai plăcut să rămîi copil. Vreau să zic, la maturitate. Rînji.
426
— Te ocupi de copiii tăi? îl întrebă Spandrell.
— Mă ocup cît se poate de puţin. Din nefericire trebuie să meargă la şcoală. Sper din toată inima că n-au să
înveţe prea multe. Ar fi absolut îngrozitor să devină nişte profesoraşi îndopaţi de cunoştinţe, făcînd paradă de micile lor generalizări albile şi abstracte. Probabil că asta are să se şi întîmple. Numai ca să mă irite. în general, copiii îşi irită părinţii. Fireşte, nu dinadins, ci fără să-şi dea seama, fiindcă nu se pot abţine, fiindcă
părinţii i-au condus probabil excesiv într-o direcţie, iar natura reacţionează, încercînd să restabilească echilibrul.
Da, da, am simţit-o în cazul meu. Dracii ăştia mici au să devină nişte profesori, sau oameni de ştiinţă
dezgustători, ca prietenul tău Illidge, spuse el, întorcîndu-se spre Spandrell, care tresări jenat cînd se auzi pomenit şi se enervă fiindcă tresărise. Creiere mici şi oribile, străduindu-se din răsputeri să suprime celeialte organe, cum ar fi, de pildă, inima şi maţele.
Spandrell zîmbi semnificativ, în stilul său ironic şi melodramatic.
— Tînărul Illidge n-a reuşit să-şi suprime inima şi maţele, spuse el. N-a reuşit deloc.
—*- Desigur ca n-a reuşit. Nimeni nu şi le poate suprima. Singurul rezultat e să Je transformi din organe vii în deşeuri. De ce să le transformi? în interesul cui? în interesul mulţimii de cunoştinţe stupide şi de abstracţii inutile?
— Care, de fapt, sînt destul de amuzante în ele însele, spuse Philip, întrerupînd tăcerea pentru a veni în ajutorul intelectului ameninţat. Generalizările şi goana după cunoştinţe sînt amuzante, chiar foarte amuzante, după părerea mea. Philip continuă să dezvolte justificarea hedonistă a vieţii spirituale. — De ce trebuie să
condamnăm micile noastre distracţii? întrebă el în concluzie. Nimeni nu condamnă golfuclass="underline" de ce să condamnăm atunci sporturile erudiţilor rafinaţi?
— întrebarea ta e destul de rudimentară, nu crezi? spuse Rampion. Pomul se cunoaşte după roade. Roadele golfului nu există, nu fac rău nimănui, sau sînt într-adevăr folositoare. Un ficat sănătos, de exemplu — iată un rod splendid. Cît priveşte roadele intelectualismului — Dumnezeule! Se strîmbă. — Priveşte-le. întreaga noastră civilizaţie industrială — iată roadele 'ui; ziarul de dimineaţă, radioul, cinematograful, toate sînt roadele lui. Tancurile şi trinitrotoluenul, Rockefeller şi Mond. 'oţi sînt roadele intelectualismului profesional, sistematic organizat în ultimele două sute de ani. Şi vreţi să aprob distracţiile voastre? Eu unul prefer luptele de tauri. Ce contează tortura cîtorva animale şi abrutizarea cîtorva sute de spectatori 427
pe lîngă distrugerea, infectarea şi înjosirea unei lumi întregi? Iată ce-au făcut unii ca voi, intelectuali rafinaţi, de cînd aţi profesionalizat şi organizat distracţiile voastre.
— Lasă-te păgubaş! spuse Philip. Tabloul e cam lugubru. Şj în orice caz, chiar dacă ar fi corect, nu intelectualii rafinaţi pot fi făcuţi răspunzători de felul în care alţii le-au folosit părerile.
— Sînt răspunzători! Fiindcă i-au crescut pe alţii în spiritul blestematei lor tradiţii intelectuale. La urma urmei, ceilalţi oameni sînt şi ei nişte intelectuali rafinaţi, la un alt nivel însă. Un om de afaceri nu-i decît un om de ştiinţă puţin mai prost decît un adevărat om de ştiinţă, şi trăind la fel de unilateral şi de intelectual, în limitele intelectului său, ca şi acesta din urmă. Iar rezultatul e o degenerare psihologică. Deoarece, adăugă el în paranteză, roadele distracţiilor noastre nu reprezintă, fireşte, numai angrenajul vieţii industriale moderne, ci şi o decădere psihică, un infantilism, o degenerare, tot felul de nebunii şi de răsturnări primitive. Nu, nu, nu sînt deloc de acord cu preţioasele voastre distracţii mintale. Aţi face mult mai puţin rău dacă aţi juca glof.
— Dar adevărul? întrebă Burlap, care ascultase discuţia fără să vorbească. . Ce se întîmplă cu adevărul?
Spandrell schiţă un gest afirmativ.
— Nu merită să-l căutăm?
— Desigur, spuse Rampion. Dar nu acolo unde-l caută Philip şi prietenii lui, erudiţii şi oamenii de ştiinţă.
— în definitiv, singurul adevăr care poate să ne intereseze, sau pe care-l putem cunoaşte, este adevărul uman. Iar pentru a-l descoperi trebuie să-l cauţi cu toată fiinţa şi nu doar cu o parte specializată a ei. Oamenii de ştiinţă încearcă să găsească adevărul neuman. Nu cred că vor reuşi vreodată să-l găsească în întregime, căci un om de ştiinţă nu poate înceta complet de a fi o fiinţă umană. Pot reuşi însă să se detaşeze foarte mult de lumea umană a realităţii. Storcîndu-şi creierii, pot dobîndi o noţiune vagă a universului, aşa cum ar apare ea unui ochi neomenesc. Cît priveşte teoria quantumului, a mecanicii ondulatorii, a relativităţii etc, mi se pare că datorită lor oamenii s-au îndepărtat cert de umanitate. Spuneţi-mi, la ce dracu folosesc toate teoriile astea?
-i- în afară de distracţia propriu-zisă, spuse Philip, teoriile pot duce la descoperiri practice uimitoare, ca secretul dezagregării atomului şi eliberarea unor cantităţi nelimitate de energie.
— Şi, în consecinţă, fiinţele umane vor ajunge într-o stare de imbecilitate absolută, complet subordonate maşinilor, îşi bătu joc Rampion. Cunosc eu paradisele voastre. Dar ceea ce ne 428
interesează în momentul de faţă este adevărul. Acest adevăr neuman, la care oamenii de ştiinţă încearcă să
ajungă graţie intelectului lor, n-are absolut nici o legătură cu viaţa umană obişnuită. Adevărul nostru, singurul adevăr uman, îl descoperi trăind complet, cu toată' fiinţa. Rezultatele distracţiilor voastre, Philip, toate aceste faimoase teorii despre cosmos şi aplicaţiile lor practice n-au nici o legătură cu singurul adevăr care contează. Iar adevărul neuman nu numai că nu se poate aplica, dar mai e şi primejdios. Distrage atenţia oamenilor de la adevărul uman important, îi îndeamnă să-şi falsifice experienţa, astfel ca realitatea trăită să se poată adapta teoriilor abstracte. Uite un exemplu de adevăr neuman temeinic, sau cel puţin unul care era temeinic în tinereţea mea: calităţile secundare nu au o existenţă reală. Cel ce ia această teorie în serios îşi distruge întreaga structură a vieţii ca fiinţă umană, căci fiinţele umane sînt astfel întocmite încît calităţile secundare reprezintă pentru ei singurele calităţi adevărate. Neagă-le, şi te sinucizi.
— Dar în practică, spuse Philip, nimeni nu le neagă.
— Nu le neagă complet, îi dădu dreptate Rampion. Fiindcă nu este posibil. Un om nu-şi poate anula cu totul senzaţiile şi sentimentele fără să-şi ucidă trupul. Le poate însă neglija. De fapt, asta fac cei mai mulţi oameni inteligenţi şi cu o educaţie aleasă — neglijează elementul uman în favoarea celui neuman. Motivul lor este diferit de cel al creştinilor, dar rezultatele sînt aceleaşi. Un fel de autodistrugere. Rezultatul e întotdeauna acelaşi, continuă el, izbucnind într-un acces de furie. De cîte ori încerci să fii mai bun decît un om, rezultatul este întotdeauna acelaşi. Moartea, într-un fel sau altul. încerci să fii mai mult decît eşti de la natură, omori ceva în tine, şi devii mult mai puţin. M-am săturat de toate prostiile astea despre o viaţă mai înaltă, despre un progres moral şi intelectual, despre o viaţă dedicată unui ideal etc. Toate te duc la moarte. Tot atît de sigur ca şi atunci cînd trăieşti numai pentru bani. Din toţi creştinii moraliştii, isteţii culţi, tinerii oameni de ştiinţă