Dar nu, ei voiau să fie mai mult decît umani, diavolii, imbecilii! Ruşine lor! Rampion se strîmbă şi dădu din cap dezgustat. — Dacă te gîndeşti, continuă el indignat, că lumea e plină de astfel de creaturi! Poate că nu merg atît de departe ca Sfîntul Anton şi demonii lui sau ca Sfîntul Francisc şi cretinii săi. Dar le seamănă mult. Diferenţa e doar de grad. Toţi sînt la fel de pervertiţi încercînd să fie neumani. De o religiozitate neumană, de o moralitate neumană, intelectual şi ştiinţific neumani, neumani în specializare ca şi în eficacitate, neumani ca oameni de afaceri, neumani în zgîrcenia lor şi în pofta lor de a poseda, de o lascivitate neumană, ea a lui Don Juan; individul conştient este şi el neuman chiar în dragoste. Sînt pervertiţi cu toţii. Pervertiţi ai bunătăţii sau ai răutăţii, ai spiritului sau ai trupului; departe de tipul uman normal, departe de umanitate. Lumea este un azil de pervertiţi. Patru dintre ei se află la această masă. Se uită împrejur rînjind: Un pervertit ca Isus, mic şi pur. Burlap surise îngăduitor. Un pervertit intelectual şi estetic.
— Mulţumesc pentru compliment, spuse Philip.
— Un pervertit al moralităţii şi filozofiei. Se întoarse către Spandrell. Aproape un mic Stavroghin. Iartă-mă că
vorbesc aşa, dar eşti într-adevăr de o tîmpenie colosală. Se uită atent la faţa
'• — Zîmbeşti ca toate personagiile tragice din romane la un ! Zîmbeşti însă zadarnic, . căci acest zîmbet nu-ţi poate ascunde prostia şi ignoranţa.
Spandrell îşi aruncă capul înapoi, şi rînji. „Dacă Rampion ar $ll> îşi spuse, dacă ar şti. . Dacă ar şti, l-ar crede mai puţin prost?"
c - ~~, Rîzi cit vrei, bătrîne Dostoievski! Dar lasă-mă să-ţi spun 'ui Stavroghin ar fi trebuit să i se zică Idiotul şi nu lui Ki. Era incomparabil mai prost şi mai pervertit.
435
— Şi ce fel de tîmpit şi de pervertit este cea de a patra persoană de la această masă? întrebă Philip.
— Asta mă întreb şi eu! Rampion dădu din cap. Părul său fin se înfoie mătăsos. Surise. — Un pedagog pervertit. Un pervertit ca Eremia. Un pervertit care îşi face sînge Tău pentru această lume bătrînă şi nenorocită. Şi mai ales, un pervertit care bolboroseşte ca o maimuţă. Se sculă. Iată de ce mă
duc acasă, spuse el. Felul cum am vorbit e într-adevăr neuman. Absolut scandalos. Mi-e ruşine. Dar n-am încotro: cînd te lupţi cu lucruri şi persoane neumane, devii inevitabil neuman. îşi luă rămas bun făcîndu-le un semn cu mina, şi ieşi.
Cînd Burlap se întoarse acasă» o găsi pe Beatrice aşteptîndu-l ca de obicei. în ultimele săptămîni, se obişnuise să facă pe copilul răsfăţat, aşezîndu-se jos la picioarele ei; capul lui, cu cheia mică şi roză în creştet, înconjurată de un păr negru şi cîrlionţat, se sprijinea pe genunchii lui Beatrice. Burlap îşi bău laptele cald şi îi vorbi despre Rampion. Un om extraordinar. O celebritate. O celebritate? întrebă
Beatrice cu neîncredere. Nu-i plăcea să audă spunîndu-se despre un om în viaţă că e o celebritate. Era cu totul altceva dacă se discuta despre morţi; erau morţi. Afară fireşte de cazul cînd era vorba de Denis. Cum putea să afirme că Rampion e celebru, insistă ea geloasă. Poate nu foarte celebru, dar în orice caz destul de celebru, îi răspunse Burlap. Păcat că e atît de straniu, de opac la valorile spirituale, păcat câ are această prejudecată, această opacitate parţială. Atitudinea -lui e de înţeles. Rampion reacţiona împotriva unei exagerări într-o anumită direcţie, situîndu-se însă la extrema opusă. De pildă, neputinţa lui de a-l înţelege pe Sfîntul Francisc. Opiniile lui asupra Sfintului Francisc erau groteşti şi absolut îngrozitoare. O atitudine nemaipomenită şi regretabilă în acelaşi timp.
— Ce părere are? întrebă Beatrice cu o voce severă.
De cînd îl întîlnise pe Burlap, începuse să ia apărarea Sfintului Francisc.
Burlap îi relată cu unele reţineri părerea lui Rampion asupra Sfintului Francisc. Beatrice se indignă.
Cum'putea să afirme aşa ceva? Cum îndrăznea? Ce infamie! Burlap recunoscu acest defect real al lui Rampion. Dar ce puţini, adăugă el caritabil, ca să-j scuze, se năşteau cu o adevărată înţelegere a frumuseţii spirituale. Rampion era un om extraordinar în multe privinţe, dar îi lipsea parcă acel simţ
suplimentar care a permis or
436
i oameni ca Sflntul Francisc să înţeleagă frumuseţea aflată dincolo de frumuseţea terestră. Burlap se credea înzestrat, într-o oarecare măsură, cu această calitate. Ce rar întîlnea un om care jă-i semene!
Cînd se discuta despre Sflntul Francisc, se simţea ca un străin în faţa celorlalţi. Ca şi cum ar fi fost singurul om cu vedere normală într-o ţară în care majoritatea oamenilor sufereau de daltonism. Beatrice împărtăşea aceleaşi sentimente. Era, fireşte, una din puţinele persoane care vedea normal. O simţise numaidecît, de cînd o întîlnise prima dată. Beatrice clătină grav capul. Da, şi ea simţise la fel. Burlap o privi şi îi surise. Ştia. Beatrice încercă
un sentiment de mîndrie şi importanţă.
— Să luăm, de pildă, ideile lui Rampion despre dragoste, spuse Burlap dînd din cap. Ce vulgare, ce animalice, ce obscene!
— îngrozitoare, spuse Beatrice plină de înţelegere. Denis, îşi spuse ea, era cu totul altfel. Se uita cu dragoste la părul lui cîrlionţat, la urechile lui frumoase şi foarte mici; pînă şi chelia roz exercita asupra ei o atracţie patetică.
Se aşternu o lungă tăcere.
în sfîrşit, Burlap suspină adînc.
— Ce obosit mă simt! spuse el.
— Ar trebui să te duci la culcare.
— Sînt prea obosit ca să mă mişc.
Se lăsă şi mai mult cu obrazul pe genunchii ei, şi îşi închise ochii.
Beatrice ridică mîna, ezită o clipă, apoi o lăsă să cadă iarăşi; o ridică din nou şi începu să îşi plime degetele cu un gest alintător, prin buclele lui negre. Urmă o nouă şi lungă tăcere.
— Nu te opri, spuse el cînd Beatrice îşi retrase, în sfîrşit, mîinile. Mă linişteşte atît de mult. Degetele tale degajă
o forţă binefăcătoare. Aproape că mi-a trecut durerea de cap.
— Te doare capul? întrebă Beatrice, grija ei transformîndu-se, ca de obicei, într-un fel de supărare.
Trebuie să te culci, ordonă ea.
— Dar mă simt atît de fericit!
— Nu, trebuie!
Sentimentele ei de protecţie maternă se redeşteptară. O wagoste tiranică.
. — Ce crudă eşti! se plînse Burlap, ridicîndu-se iară chef în Picioare.
Beatrice avu remuşcări.
Am să te mîngîi pe frunte după ce ai să te urci în pat, îi rornise ea. Regretă şi ea tăcerea plăcută şi caldă, intimitatea
437
mută, destrămată atît de brusc de izbucnirea ei despotică. Căută o explicaţie ca să se scuze. Durerea de cap avea să revină dacă Burlap nu adormea chiar în clipa cînd ea îl vindeca. Şi aşa mai departe.
Burlap se culcase de vreo zece minute cînd Beatrice veni ca să-şi ţină promisiunea. îmbrăcase un capot verde şi îşi împletise părul blond într-o coadă lungă şi groasă, care se clătina puţin la fiecare pas; parcă