ar fi fost coada grea şi împletită a unui cal de tracţiune expus la o expoziţie agricolă.
— Arăţi de doisprezece ani cu coada asta pe spate, spuse Burlap încîntat.
Beatrice începu să rida, un rîs cam nervos, şi se aşeză pe marginea patului. Burlap îşi ridică mîna şi apucă coada groasă şi împletită.
— Ce nostimă e! spuse el. îţi vine să tragi de ea. Trase uşor, în joacă.
— Bagă de seamă, îl preveni ea. Am să te trag şi eu de păr, cu toată durerea ta de cap. îi apucă Una din buclele negre.
— Pax, pax! se rugă el, revenind la vocabularul şcolii primare. îţi dau drumul. Adevăratul motiv, adăugă el, pentru care băieţilor nu le place să se bată cu fetiţele, e că fetiţele sînt mai nemiloase, mai feroce.
Beatrice rîse din nou. Urmă o tăcere. Simţi că i se taie respiraţia; inima hicepu să-i bată mai tare, ca atunci cînd aştepţi cu nerăbdare să se întîmple ceva.
— Te mai doare capul? întrebă ea.
— Destul de ău.
Beatrice întinse mîna şi i-o lăsă pe frunte.
— Mîna ta are puteri magice, spuse el. Cu o mişcare rapidă şi neaşteptată se întoarse pe o parte sub cearceaf şi îşi lăsă capul în poala ei. — Aşa e bine, şopti el, şi oftînd cu un suspin de mulţumire, închise ochii.
O clipă, Beatrice fu surprinsă, aproape speriată. Acest cap brunet, lăsat greu pe coapsele ei — ce lucru ciudat, ce înspăimîntător. Trebui să-şi reprime un uşor fior înainte de a se putea simţi mulţumită de gestul lui copilăresc şi plin de încredere. începu să-i mîngîie fruntea, apoi pielea capului, printre buclele negre şi dese. Timpul trecea. Tăcerea plăcută şi caldă îi învălui iar, intimitatea mută a contactului se restabili-Grija ei părintească şi despotică încetase; devenise tandră^ ln această intimitate caldă, armura durităţii ei se topise parcă, o dată cu spaimele care o făuriseră.
Burlap oftă din nou. Dormita fericit într-un fel de pasivitate senzuală.
438
— Te simţi mai bine? şopti ea cu voce domoală,
— Tot mă mai doare deasupra urechii, îi şopti el drept răspuns, îşi întoarse capul pe o parte ca să-i îngăduie mai uşor accesul ia punctul dureros; obrazul lui îi apăsă stomacul, stomacul ei moale, care vibra puternic în timp ce respira; simţi cum stomacul cedează presiunii obrazului.
La acest contact, Beatrice tresări spasmodic cuprinsă brusc, de spaimă. Trupul i se revoltă în faţa acestei intimităţi fizice atît de apropiate. Cum Burlap nu se mişca şi nu făcea nici un gest primejdios, nici o tentativă
menită să ducă la un contact mai direct, spaima i se potoli treptat, iar uşoara ei emoţie spori şi intensifică acel splendid şi cald sentiment de tandreţă care p cuprinsese. îşi plimbă mai departe' degetele prin părul lui. îi simţea respiraţia caldă pe stomac. Se înfiora uşor; fericirea ei palpita de teamă la gîndul celor ce vor urma. Trupul tremura şi el, dar parcă de bucurie; se temea şi totuşi era curajoasă; se retrăgea, dar contactul fizic o încălzea şi, în ciuda spaimei, simţea chiar o dorinţă timidă.
— E mai bine? şopti ea din nou.
Burlap îşi mişcă încet capul şi îşi apăsă obrazul şi mai tare de trupul ei moale.
— Să mă opresc? urmă Beatrice. Să plec? Burlap îşi ridică fruntea şi o privi.
— Nu, nu, o imploră el. Nu pleca. Nu destrăma această atmosferă magică. Mai stai puţin. Culcă-te o clipă sub plapumă. Numai o clipă.
Fără să spună un cuvînt, Beatrice se întinse alături de eî. Burlap trase plapuma peste ea şi stinse lumina. Pe sub mîneca largă a capotului, degetele lui îi mîngîiau braţul, cu o mişcare delicată, ca o mînă de fantomă; păreau degetele umflate cu aer ale unei mănuşi de cauciuc, care în întunericul şedinţelor de spiritism te înfioară
atingîndu-ţi uşor faţa şi aducîndu-ţi de pe Jumea cealaltă o consolare şi un mesaj de dragoste de la morţii ubiţi. O
mîngîia, mîna lui rămînînd totuşi o mănuşă de. cauciuc spirituală, ca la o şedinţă de spiritism; putea să facă
dragoste cu ea, şi să-i lase impresia că se află pe altă lume, iată marea artă a lui Burlap. încet, cu răbdare, cu o delicateţă imaterială şi rfinită, continuă că o mîngîie. Armura lui Beatrice se topi sniplet. Cu degete uşoare, de fantomă venită de pe lumea cealaltă, Burlap îi mîngîia parcă fiinţa vitală, delicată, tînără şi -murindă.
Armura dispăruse, se simţea însă în perfectă ^guranţă alături de Denis. Nu se mai temea, deşi trupul fraged, ?. al unui copil, tremura încă în timp ce uşoare palpitaţii îi uau răsuflarea şi îi intensificau fericirea. Se simţea într-o
439
siguranfă deplină — mîngîierile repetate cu răbdare, de la încheietura mîinii pînă la umăr şi înapoi îi păruseră că
ţin o veşnicie, o veşnicie plină de delicii — mîna fantomei apăru de pe lumea cealaltă şi-i atinse sînul. îl atinse discret, ca pe un balon umplut cu aer; alunecă misterios de-a lungul sinilor ei rotunzi, iar degetele de înger întîrziau uneori pe suprafaţa lor. La prima atingere, sînul rotund tremură; păstrase încă spaimele, în ciuda fericirii totale a lui Beatrice şi a sentimentului ei de securitate. Mîna fantomă îşi repetă însă mîngîierea cu răbdare, cu blîndeţe şi fără să o sperie, pînă ce tremurul sinului se potoli, cerînd în sfirşit cu pasiune ca mîngîierea să
reînceapă; întregul ei corp vibra de curentul trimis de dorinţele sinului. în beznă, veşniciile se prelungeau.
Capitolul XXXV
A doua zi, în loc să geamă la fiecare revenire a durerii, copilul începu să ţipe. Urletele lui stridente se repetau cu regularitatea unui ceasornic. Lui Elinor i se părea că durează ore nesfirşite. Ţipa ca un iepure prins într-o cursă, dar de o mie de ori mai îngrozitor, căci ţipetele erau ale unui copil şi nu ale unui animal. 'Elinor se simţea şi ea ca prinsă într-o cursă. Prinsă într-o cursă de propria ei neputinţă de a-i alina durerile. Prinsă în cursă de un obscur sentiment de vinovăţie, de o credinţă iraţională (obsedată totuşi, deşi iraţională), de o convingere din ce în ce mai apăsătoare şi mai înăbuşitoare că, într-un fel greu de explicat, totul era din vina ei, că totul reprezenta o pedeapsă
aplicată cu răutate altcuiva, pentru o greşeală săvîrşită de ea. Prinsă în cursa întinsă chiar de ea, dar despărţită de cea a băiatului. Elinor stătea la marginea patului, ţinîndu-i minutele ca printre gratii nevăzute, incapabilă să-i vină în ajutor, şi aşteptînd în tăcerea marcată doar de respiraţia grea şi accelerată a copilului ca ţipetele înfiorătoare să reînceapă, ca faţa să i se descompună brusc, ca trupul lui mic să fie chinuit de dureri pe care avea sentimentul că i le provoacă chiar ea.
în sfirşit, doctorul veni cu calmantele.
Philip sosi cu trenul de douăsprezece şi douăzeci. Nu se grăbise să se. scoale ca să prindă un tren mai de dimineaţă. îl plictisea faptul că trebuia să părăsească Londra. Sosirea lui tîrzie reprezenta un fel de protest. Elinor trebuia să înveţe să nu se mai agite de fiecare dată cînd copilul avea dureri de stomac. Era absurd.
Elinor îl întîmpină la intrare cînd Philip cobori din maşină. Faţa ei palidă şi descompusă, ochii ei plini de disperare, cu cearcăne negre, îl înspăimântară în clipa cînd o zări.
— Dar tu eşti cea bolnavă, spuse el adînc îngrijorat. Ce-i cu tine?
Elinor nu îi răspunse imediat; rămase pe loc, îl îmbrăţişa, ascunzîndu-şi faţa la pieptul lui, strins lipită de el.
441
— Doctorul Crowther spune că are meningită, şopti ea în cele din urmă.