La cinci jumătate sosi sora pe care doamna Bidlake o chemase telefonic în cursul dimineţii. Ziarele de seară veniră cu acelaşi tren; şoferul aduse cîteva. Pe prima pagină se anunţa descoperirea cadavrului lui Everard Webley în propriul său automobil. Ziarele .fură duse mai îritîi bătrînului John Bidlake, care dormita nepăsător în bibliotecă. începu să le citească; ştirea că murise cineva îl impresiona atît de puternic, încît uită complet de toate preocupările sale cu privire la propria-i moarte. Deodată, întinerit, sări în picioare şi alergă spre hol fluturind ziarul.
— Philip! strigă el tare cu vocea lui răsunătoare, care nu mai fusese auzită de cîteva săptămîni.
Philip! Vino numaidecît!
Bidlake, care tocmai ieşise din odaia copilului bolnav şi stătea de vorbă pe coridor cu doamna Bidlake, cobori în grabă scările să afle ce s-a întîmplat. Cu o expresie aproape triumfătoare, John Bidlake îi întinse ziarul. — Citeşte! porunci el, dîndu-şi importanţă.
Cînd Elinor află ştirea, aproape că leşină.
— Mi se pare că-i merge mai bine azi-dimineaţă, domnule doctor.
Doctorul Crowther îşi pipăi cravata ca să îndrepte nodul strîmb. Era un om mic, activ şi îmbrăcat poate cu prea multă grijă.
— Mai bine, nu-i aşa? Doarme? întrebă ei într-un stil telegrafic. Pentru a-şi convinge pacienţii de competenţa lui desăvîrşită, reducea Conversaţia la strictul necesar. Vorbea atît ca să fie înţeles şi nimic mai mult. Nu-şi risipea energia în comentarii inutile. Discuţiile doctorului Crowther semănau cu procesul de fabricare al automobilelor Ford. Elinor nu-l putea suferi; avea însă încredere în el tocmai din cauza impertinenţei cu care îşi manifesta competenţa şi încrederea în sine, trăsături pe care ea le detesta.
— Aşa e, spuse ea. Doarme.
— Mă aşteptam, spuse doctorul Crowther dînd din cap, de parcă ar fi ştiut dinainte totul; de fapt, ştia, căci boala îşi urma cursul invariabil.
Elinor urcă împreună cu el scările.
— E semn bun? îl implora ea cu o voce care cerea un răspuns favorabil.
442
Doctorul Crowther îşi umflă buzele, ridică arogant capul lăsat niţel într-o parte, şi dădu din umeri sceptic.
— Ştiu eu. . spuse el fără să se angajeze la nimic; apoi tăcu. Evitînd să explice că în decursul unei-meningite o fază de depresiune urmează celei de agitaţie iniţială, economisise cel puţin o cantitate de energie suficientă
ca să ridice o greutate de două kilograme pînă la o înălţime de un metru şi jumătate.
Băieţelul continuă să dormiteze zile întregi într-un fel de letargie, fără a suferi (Elinor se simţea recunoscătoare doctorului); părea însă îngrijorător de apatic faţă de tot ce petrecea în jur: ca şi cum n-ar fi fost pe de-a-ntregul viu. Cînd copilul deschise ochii, Elinor observă că pupilele se dilataseră atît de mult, îneît irisul de-abia de mai -
vedea. Privirea albastră şi maliţioasă a micului Phil devenise inexpresivă ţii sumbră. Lumina care îl chinuise atît de mult în primele zile de boală nu-l mai jena. Nu se, mai agita şi nici nu mai tremura la fiecare sunet. Se părea că nu mai aude ce i se spune. Trecură două zile; apoi, deodată, cu o spaimă năucitoare Elinor îşi dădu seama că
micuţul Philip surzise aproape complet.
— Surd? repetă doctorul Crowther cînd îi relată îngrozitoarea ei revelaţie. E un simptom obişnuit.
— Dar nu se poate face nimic? întrebă ea.
Capcana o prindea din nou în ghearele ei, capcana din care crezuse că a scăpat cînd liniştea urmase acelor urlete teribile.
Doctorul Crowther clătină capul, o dată în fiecare parte. Nu scoase un cuvînt. Explicaţia ar fi echivalat cu un efort de a ridica o jumătate de kilogram. Tăcînd, îşi economisea forţele, iar jumătatea de kilogram devenea un bun cîştigat.
— Dar nu-l putem lăsa să rămînă surd, spuse ea, după plecarea doctorului, apelînd la soţul ei cu un fel de disperare, căci nu-i venea să creadă. Nu-l putem lăsa să rămînă surd. Ştia că Philip nu putea să facă nimic, dar spera totuşi. înţelegea grozăvia, dar refuza să creadă în ea.
— Dacă doctorul spune că nu-i nimic de făcut...
— Să rămînă surd? repetă ea întrebarea. Surd, Phil? Surd?
— Poate că o să treacă de la sine, sugeră el ca să o consoleze; în timp ce vorbea, se întreba dacă
Elinor îşi mai închipuia că băieţelul se va întrema.
A doua zi , dis-de-dimineaţă, îmbrăcată în capotul ei, urcă scările pe vîrful picioarelor ca să afle de la soră cum îşi petrecuse copilul noaptea. Văzu că băieţelul se trezise. O pleoapă era larg deschisă, iar ochiul, format numai din pupilă, se uita în tavan; celălalt ochi, pe jumătate închis, clipea tot 443
timpul, dînd feţei lui micuţe înguste şi supte o oribilă expresie de veselie.
— Nu-l poate, deschide, explică sora. Ochiul a paralizat.
între genele lui lungi şi ondulate, de care fusese adeseori geloasă, Elinor observa că globul ocular se rostogolise în colţul drept al ochiului, de unde, neclintit, privea în gol.
— De ce dracu, spuse Cuthbart Arkwright pe tonul unei doleanţe personale, de ce dracu nu se mai întoarce o dată Quarles la Londra?
Spera să-i smulgă o prefaţă la noua lui ediţie ilustrată a Mimilor lui Herondas1
— Rusticitatea lui, explică polisilabic Willie Weaver, nu e voluntară. Copilul lui e bolnav, adăugă el, tuşind uşor, îneîntat de găselniţa cu „rusticitatea". Philip nu mai are chef, cum s-ar zice în Danemarca, să renunţe mult timp la fericire.
— Ei bine, eu unul aş dori să se grăbească, mormăi Arkwright, încruntîndu-se. Poate ar fi mai bine să găsesc pe altcineva care să-mi scrie prefaţa.
La Gattenden zilele se succedau ca fazele unui vis imposibil şi îngrozitor. După ce fusese surd cîteva zile, micul Phil încetă să mai vadă. Ochii care se uitau cruciş orbiseră cu desăvîrşire. După o pauză de aproape o săptămînă, durerea primelor zile reveni brusc; băieţelul începu să ţipe. Mai tîrziu îl apucară crize violente însoţite de convulsiuni; părea să fie posedat de un demon care îl tortura. Apoi, o latură a feţei şi jumătate din corp paralizară, iar carnea începu să se topească văzînd cu ochii de pe oasele lui, aşa cum se topeşte ceara la căldura unui foc interior şi invizibil. Prinsă în capcană de neputinţa ei de a-l ajuta şi de acel oribil sentiment de vinovăţie, stări intensificate la maximum de ştirea asasinării lui Everard, Elinor şedea la căpătîiul copilului şi urmărea desfăşurarea bolii, avînd- impresia că fiecare fază e mai gravă, mai atroce, mai imposibilă decît utima. Da, imposibilă, căci astfel de lucruri nu se puteau întîmpla şi nu se întîmplau. în orice caz nu i se puteau întîmpla ei.
Propriul ei copil nu era degeaba chinuit şi deformat în faţa ochilor ei. Omul care o iubea şi pe care (oh, ce greşeală săvîrşise, ce vinovată fusese, şi cît de fatală se dovedise purtarea ei!), se hotărîse aproape să-l iubească, fusese asasinat pe
] Herondas, poet grec. din secolul III î.e.n.; a lăsat ca operă literară Mimi. scene vorbite, caracteristice pentru moravurile epocii.
444
neaşteptate şi în mod misterios. Astfel de evenimente pur şi simplu nu pot avea loc. Era o imposibilitate. Şi totuşi, în ciuda acelei imposibilităţi. Everard murise şi fiecare zi îi rezerva micului Piui un chin şi mai sfîşietor.
Ca într-un coşmar, imposibilul se înfăptuia.
Exterior. Elinor se dovedea foarte calmă, tăcută şi chiar competentă. Cînd sora Butler se plînse că mesele aduse sus în camera bolnavului se răceau pe drum (şi întrebă dacă n-ar putea să capete ceai indian, deoarece ceaiul chinezesc nu-i pria digestiei), Elinor comandă ceai Lipton şi dădu dispoziţii, cu toată împotrivirea furioasă a lui Dobbs, ca dejunul şi masa de seară să fie aduse sus în vasele încălzite în apă fierbinte ce se foloseau pentru micul dejun. îndeplinea strict toate prescripţiile telegrafice ale doctorului Crowther, at-ît doar că nu se odihnea mai mult. Deşi sora Butler recunoştea vrînd-nevrînd competenţa şi spiritul metodic al lui Elinor, luă totuşi partea doctorului, pe de o parte fiindcă voia să domnească singură şi fără opoziţie în odaia bolnavului, iar pe de altă