— Ascultă întreaga mişcare, înainte de a judeca. Spandrell întoarse discul şi lăsă acul. Cerul strălucitor al muzicii lydiene vibra în aer.
— Splendid, splendid, spuse Rampion cînd discul se termină. Ai absolută dreptate. E într-adevăr cerul, e întradevăr viaţa sufletului. Este cea mai perfectă abstracţie spirituală din realitate, pe care am întîlnit-o vreodată. De ce nu s-a mulţumit însă să fie un om, şi nu un suflet abstract? De ce, spune-mi, de ce? începu să
umble de colo-colo prin odaie. Acest suflet blestemat, continuă el, acest blestemat suflet abstract — un fel de cancer care roade realitatea adevărată, umană şi naturală, şi se întinde mereu în detrimentul ei. De ce nu s-a mulţumit cu realitatea, bătrinul şi idiotul tău Beethoven? De ce a socotit necesar să înlocuiască realitatea, caldă
şi naturală, prin cancerul abstract al unui suflet? Cancerul poate avea o formă splendidă; 461
dar dă-l dracului! Corpul este şi mai splendid. N-am ce face cu cancerul tău spiritual!
— N-am chef să mă cert cu tine, spuse Spandrell. Se simţi deodată extrem de obosit, de deprimat. Nu izbutise. Rampion refuzase să se lase convins. Poate că dovada nu constituia de fapt o dovadă. Poate că muzica nu se referea la nimic în afara ei şi a idiosincraziilor inventatorului ei. Se uită la ceas; era aproape ora cinci. — Ascultă măcar sfirşitul părţii, spuse el. E partea cea mai frumoasă. Puse gramofonul în mişcare. „Chiar dacă n-are sens, se gîndi el, muzica e splendidă, cît timp o auzi. Şi poate că nu e lipsită de sens. La urma urmei, Rampion nu e infailibil." — Ascultă.
Muzica reîncepu. în cerul lydian se petrecuse un fenomen noii şi splendid. Viteza melodiei lente se dublă; contururile ei deveniră mai clare, mai hotărite; o parte interioară începu să insiste asupra unei fraze fremătătoare. Ca şi cum cerul ar fi devenit deodată şi mai ceresc, cu toate că aceasta pare imposibil, ca şi cum ar fi trecut de la o perfecţiune totală la o perfecţie mai adîncă, mai absolută.
Persista o pace de nedescris; dar nu mai era pacea convalescenţei şi a pasivităţii. Palpita, eraj/ie, părea să crească şi să se intensifice, devenea un calm activ, "o seninătate aproape înflăcărată. Paradoxul miraculos al vieţii eterne şi al odihnei eterne se realiza în "muzică.
Ascultau, aproape ţinîndu-şi respiraţia. Spandrell se uită triumfător la oaspetele lui. Propriile nedumeriri îi dispăruseră.
— Cum poţi să nu crezi în ceva care există, în ceva care există atît de evident? Mark Rampion dădu din cap afirmativ.
— Aproape că m-ai convins, şopti el. Muzica e prea splendidă.
— Cum poate să fie ceva „prea splendid"?
— Nu este umană. Dac-ar continua, ai înceta să fii un om. Ai muri.
Tăcură din nou. Muzica sublimă continua, conducîndu-i dintr-un cer într-altul, de la o fericire adîncă
la o fericire şi mai adîncă. Spandrell oftă şi închise ochii. Faţa lui era gravă, senină, netezită parcă de somn sau moarte. „Da, pare mort, îşi spuse Rampion cît îl privi. Refuză să fie un om. Nu e om — pare un demon sau un înger mort. Acum e mort." O uşoară discordanţă în armoniile lydiene dădu beatitudinii o acuitate aproape insuportabilă. Spandrell -oftă din nou. Cineva bătu în uşă. Expresia batjocoritoare îi reveni; colţurile gurii deveniră din nou ironice.
— Au sosit, spuse Spandrell, şi fără să-i răspundă lui Mary care-l întrebă: „Cine?" ieşi din odaie.
462
Rampion şi Mary rămaseră lîngă gramofon ascultînd revelaţiile cerului. O explozie asurzitoare, un strigăt, o nouă
explozie, apoi încă una sfărîmară brusc paradisul de sunete.
Săriră în picioare şi se Tepeziră la uşă. în coridor, trei bărbaţi în uniforma verde a „Englezilor liberi" se uitau jos la corpul lui Spandrell. Aveau în mînă pistoale. Un alt revolver zăcea pe podea, lîngă muribund; în tîmpla lui Spandrell se vedea o gaură, iar cămaşa îi era pătată de sînge. Mîinile lui Spandrell se deschideau şi se închideau, se deschideau şi" se închideau, zgîriind parchetul.
— Cine a...? începu Rampion.
— El a tras întîi, îl întrerupse unul din bărbaţi. Urmă o scurtă tăcere. Prin uşa deschisă se auzea muzica.
Emoţia începuse să dispară din melodia celestă. Cerul, în acele note prelungi, redeveni lăcaşul odihnei absolute, al convalescenţei liniştite şi fericite. Note lungi, un acord repetat, întins strălucitor şi pur, atîrna, plutea şi se ridica din ce în ce mai sus, fără nici un efort. Deodată, nu se mai auzi nici o muzică, cinumai zgîrietura acului pe discul care continua să se învîrtă.
■ După amiază vremea era frumoasă. Burlap plecă acasă pe jos. Se simţea împăcat cu sine însuşi şi cu lumea din jur. „Accept Universul", aşa îşi terminase cu o oră înainte articolul de fond pentru săptămîna următoare. „Accept Universul". Avea toate motivele să-l accepte. Doamna Betterton îi oferise un dejun excelent şi îl măgulise teribil.
Revista Broad Christian's Monthly din Chicago îi oferise trei mii de dolari pentru dreptul de a publica în serie cartea lui, Sfîntul Francisc şi sufletul modern. Le răspunsese printr-o telegramă cerind trei mii cinci sute de dolari. Răspunsul revistei Broad Christian sosise în acea după amiază; i se acceptau condiţiile. Apoi filialele din Nordul Angliei ale „Societăţilor etice" îl invitaseră să ţină cîte patru conferinţe la Manchesîer, Bradford, Leeds şi Sheffield, cu un onorariu de cincisprezece guinee de conferinţă, ceea ce nu era rău deloc pentru Anglia. Şi nici nu trebuia să mai lucreze mult. N-avea decît să folosească părţi din articolele lui de fond din revista Literary World. Două sute patruzaci de guinee, plus trei mii cinci sute de dolari, adică aproape o mie de lire sterline. Va trebui să discute cu agentul lui de bursă situaţia şi perspectivele acţiunilor de la Societăţile de cauciuc. Sau ce-âr fi să-şi plaseze banii la una din aceste Societăţi de investiţii? Ofereau o dobîndă foarte sigură de cinci sau şase la sută. Burlap fluieră încet pe
463
drum o melodie de Mendelssohn, Pe aripile cîntecului. Rsvista Broad Christian şi filialele „Societăţii etice" făceau ca spiritul să-i devină receptiv la muzică. Fluieră cu o satisfacţie egală, cînd se gîndi la cealaltă izbîndă a zilei. Scăpase definitiv de Ethel Cobbett. Momentul fusese favorabil. Domnişoara Cobbett plecase în concediu. E mai uşor să aranjezi aceste treburi prin poştă, decît faţă în faţă. Domnul Chivers, şeful contabilităţii, îi trimisese o scrisoare plină de regrete. Din motive financiare, o reducere a personalului revistei Literary World devenise urgent necesară. Regretau sincer, dar. . Un preaviz de o lună ar fi fost suficient, conform legii. Dar ca o dovadă a aprecierii serviciilor ei de către direcţiune, alătura un cec reprezentînd salariul ei pe trei luni. Orice referinţe ar fi dorit i s-ar fi dat imediat, semnat: al dumneavoastră, Chivers. Burlap voise să îndulcească tonul prea comercial al şefului contabilităţii printr-o scrisoare în care să-şi exprime părerea lui de rău, să o asigure de prietenia lui, şi să se plîngă de publicul care nu voia să cumpere Literary World. Vorbise despre ea cu prietenul lui Judd de la The Wednesday Rewiew, cît şi cu alte persoane din presă, şi va face tot ce-i stă în putinţă
etc. ...
Slavă Domnului, îşi spuse el, şi îşi urmă drumul fluierînd Pe aripile cîntecului, sfîrşise definitiv cu Ethel Cobbett, în ceea ce-l privea. De fapt, pentru Ethel, întreaga lume se sfîrşi o dată cu această