Nu era atit de rea, la urma urmei. Illidge începu să-i explice. Plăcerea de a discuta subiectul favorit îi modifică sentimentele faţă de Lady Edward. Tocmai ajunsese la punctul crucial, important şi semnificatv în desfăşurarea proceselor — transformarea în labă a capătului de coadă transplantat —
cînd Lady Edward, a cărei privire rătăcea prin sală, îşi lăsă mîna pe braţul lui.
— Hai cu mine, spuse ea, să te prezint generalului Knoyle. Un bătrînel tare nostim; uneori e nostim chiar fără să vrea.
Lui Illidge cuvintele îi îngheţaseră pe buze. îşi dădu seama că cele spuse de el nu o interesaseră cîtuşi de puţin pe Lady Edward; nu-şi dăduse nici măcar osteneala să fie atentă» Urînd-o din tot sufletul, o urmă tăcut şi enervat.
Generalul Knoyle discuta cu alt domn cu aspect milităros. Avea o voce marţială, astmatică.
— Dragul meu, i-am spus eu (îl auziră în timp ce se apropiau), dragul meu, nu vîrî acum calul în cursă. Ar fi o crimă, ascultă-mă pe mine. Ar fi curată nebunie. Mai antreneazâ-l, i-am spus, mai ţine-l în antrenament. Şi l-a finut.
Lady Edward îşi făcu simţită prezenţa. Cei doi domni cu aspect milităros fură copleşitor de politicoşi: petrecuseră o seară cu totul extraordinară.
— Am ales Suita de Bach special pentru dumneata, generale Knoyle, spuse Lady Edward, cu aerul încurcat şi încîntat al unei tinere fete ce-şi mărturiseşte o slăbiciune amoroasă.
— Ştiţi, să vedeţi... ce gentil din partea dumneavoastră, încurcătura în care se afla generalul Knoyle era sinceră; nu
Ştia cum să scape de cadoul muzical pe care-l primise.
— Am ezitat, continuă Lady Edward, pe acelaşi ton de intimitate, între Muzica Apelor de Hăndel şi Suita în si bemol de Bach, avînd ca solist pe Pongileoni. Atunci mi-am adus aminte de dumneata şi m-am oprit cu alegerea asupra lui Bach. Privirea
47
ei surprinse semnele de jenă de pe faţa congestionată a generalului.
— Aţi fost foarte amabilă, protestă el. N-aş putea susţine că mă pricep prea mult la muzică, dar ştiu ce-mi place, da, da, ştiu ce-mi place. Cuvintele părură să-i sporească încrederea în sine. înghiţi în sec spre a-şi relua replica şi continuă: — Totdeauna am spus...
— Iar acum, încheie triumfătoare Lady Edward discuţia, daţi-mi voie să vă prezint pe domnul Babbage, care ajută pe Edward la lucrările sale; un adevărat expert în şopîrle. Domnule Babbage, îţi prezint pe generalul Knoyle şi pe colonelul Pilchard. Le aruncă un ultim zîmbet şi plecă.
— La dracu! exclamă generalul, şi colonelul fu şi el de părere că Lady Edward era ceva de spaimă.
. — Absolut de spaimă, aprobă Illidge cu toată convingerea. Cei doi domni cu aspect milităros îl priviră o clipă şi căzură de acord că observaţia, venind din partea cuiva atît de obscur, constituia o obrăznicie. Catolicii credincioşi puteau glumi pe seama sfinţilor şi a moravurilor preoţilor, dar aceleaşi glume, pe buzele necredincioşilor, deveneau o infamie. Generalul nu făcu nici un comentariu, iar colonelul se mulţumi să-şi exprime din priviri dezaprobarea. Felul însă cum se întoarseră unul către celălalt şi îşi reluară conversaţia despre cursele de cai, întreruptă mai înainte, de parcă ar fi fost singuri, trăda o intenţie jignitoare atît de evidentă, încît Illidge avu chef să le tragă cîte un picior în fund.
— Lucy, micuţa mea!
— Unchiule John!
Lucy Tantamount se întoarse şi zîmbi unchiului pe care îl adoptase. Lucy avea o statură mijlocie, era subţirică, asemeni mamei ei, cu un păr negru scurt, dat cu briliantină pînâ căpătase o culoare perfect închisă, şi pieptănat peste cap. Cu toată paloarea naturală, Lucy nu folosea fardul. Buzele ei subţiri erau însă rujate şi în jurul ochilor îşi dăduse uşor cu un fard albăstrui pentru pleoape. Rochia neagră îi evidenţia albeaţa braţelor şi a umerilor. Se împliniseră mai bine de doi ani de cînd murise Henry Tantamount — căci Lucy se măritase cu vărul ei de-al doilea. Mai ţinea încă doliu, cel puţin seara, la lumina artificială. Negrtil o prindea de minune.
— Ce mai faci? adăugă ea; în timp ce vorbea se gîndi că John Bidlake începuse să arate foarte îmbătrînit.
— Sînt pe ducă, spuse el. Mîna lui mare şi străbătută de vinişoare albastre o apucă familiar de braţ, chiar de deasupra
48
cotului. — Oferă-mi un pretext să mă duc să mănînc ceva. Mor de foame.
__ Dar mie nu mi-e foame.
__ Nu contează, spuse bătrînul Bidlake, „necesităţile mele
sînt mai tari ca ale tale", cum a remarcat atît de just Sir Philip Sidney1.
— Dar n-am chef să mănînc. Lucy se împotrivea din principiu poruncilor, preferind să păstreze iniţiativa. Dar unchiul John era prea insistent.
— Mănînc doar eu, declară bâtrînul, o s-ajungă pentru arnîndoi. Rîzînd din toată inima, continua să o conducă spre sufragerie.
Lucy renunţă să i se mai împotrivească. îşi croiră drum printre invitaţi. Orhideea galben-verzuie şi cu pete de la butoniera lui John Bidlake părea un cap de şarpe cu gura căscată. în ochiul bătrînului pictor scînteia un monoclu.
— Cine-i bătrînul de lîngâ Lucy? se interesă Polly Logan cînd îi văzu trecînd.
— Bătrînul Bidlake.
— Bidlake? Cel care. . a pictat tablouri? Polly vorbea cu prudenţă; era conştientă de lipsurile educaţiei ei şi se temea să nu facă vreo gafă. — Vrei să spui că e chiar Bidlake? Prietena ei confirmă din cap. Polly simţi că i se ridică o mare piatră de pe inimă. — Ascultă, continuă ea, înălţîndu-şi sprîncenele şi deschizînd larg ochii, mi-am închipuit întotdeauna că e un mare pictor, dar că a murit de mult. Trebuie să aibă vreo sută de ani, nu?
— Cam aşa ceva, răspunse Norah, care nici nu împlinise douăzeci.
— Trebuie să recunosc, admise Polly cu mărinimie, că nu-i arată. Se ţine încă bine; e un crai, un Don Juan, mă
rog, în stilul bărbaţilor din tinereţea lui.
— A avut vreo cincisprezece neveste, spuse Norah.
în clipa aceea Hugo Brockle găsi curajul ca să se prezinte singur.
— Nu vă mai amintiţi de mine. Am fost prezentaţi unul altora cînd eram în cărucior.
Ce idiot sunau cuvintele. Simţi că se roşeşte pînă în vîrful urechilor.
Al treilea şi cel mai frumos dintre tablourile lui John
idlake, din seria Naiadelor, atîrna deasupra căminului din sufrageria palatului Tantamount. Era un'tablou vesel şi plin de
' Poet şi om de stat englez (1554—1586).
49
optimism, tratat într-un ton deschis, cu culori foarte curate şi strălucitoare. Opt naiade plinuţe şi cu carnaţie de mărgăritar se aflau astfel dispuse în apă şi pe malurile rîului încît din mişcarea trupurilor şi a membrelor se forma un fel de ghirlandă (completată deasupra de frunzişul unui pom) ce înconjura întreaga pînză. Dincolo de această
înlănţuire de corpuri sidefate (căci feţele zîmbeau astfel încît nimic să nu te poată sustrage contemplării splendidelor forme şi armoniei lor), surprindeai un peisaj cu nori şi dealuri line, scăldat într-o lumină de o strălucire palidă.
Cu o farfurie în mînă şi mestecînd sandvişuri cu icre negre, bătrînul Bidlake contempla alături de Lucy propria lui operă. îl cuprinse un sentiment de mîndrie, amestecat cu tristeţe.