— Tabloul e reuşit, spuse el, e colosal de reuşit. Priveşte compoziţia. Un echilibru perfect, fără să lase totuşi bănuiala unei repetiţii sau a unui aranjament artificial.
Celelalte gînduri şi sentimente evocate de tablou în minte rămaseră neexprimate. Erau prea numeroase şi prea încîlcite pentru a fi tălmăcite uşor în cuvinte. în primul rînd erau prea melancolice şi n-avea chef să stăruie asupra lor. întinse un deget şi atinse marginea bufetului; mahon, lemn în toată legea.
— Priveşte silueta din dreapta tabloului, cea cu braţele ridicate. Continuă expunerea de ordin tehnic spre a stăvili şi îndepărta gîndurile nedorite. — Priveşte echilibru! dintre ea şi silueta masivă şi înclinată, din partea stingă a pînzei. Ca o pîrghie lungă, ridicînd o mare greutate.
Silueta cu braţele ridicate era a lui Jenny Smith, cel mai splendid model pe care-l avusese vreodată. întruchiparea frumuseţii, a prostiei şi a vulgarităţii. O adevărată zeiţă atîta timp cît era goală, tăcea, sau îi închideai gura cu săruturi; era însă un dezastru cînd deschidea gura, se îmbrăca sau îşi punea pe cap una din acele pălării înfiorătoare! îşi aminti de vremea cînd o luase cu el la Paris. După o săptămînă o expediase acasă. „Ar trebui să
porţi o botniţă, Jenny, îi spusese el; ea izbucnise în plîns. — A fost o greşeală să vii la Paris. E prea mult soare aici, prea multă lumină artificială. Data viitoare mergem la Spitzbergen. Iarna. Nopţile ţin acolo şase luni." Asta o făcuse să plîngă şi mai tare. Fata era o comoară de senzualitate şi frumuseţe. Mai tîrziu începuse să bea, decăzuse, venise să cerşească şi băuse pînă şi banii primiţi de pomană. în cele din urmă, ajunsese rău de tot.
Adevărata Jenny continua să trăiască însă în tablou, cu braţele deasupra capului şi cu sînii mici ridicaţi de muşchii pectorali. Pînza păstra şi imaginea lui John Bidlake, a acelui John Bidlake de acum douăzeci şi cinci de ani
50
exista aşadar încă un John Bidlake care îşi contempla propria-i fantomă. în curînd avea să moară şi el.
Se gîndi că diferenţa dintre el şi acel John Bidlake de odinioară era aceeaşi ca şi cea dintre femeia şleampătă şi buhăită, astăzi moartă, şi Jenny din epoca ei de glorie. Adevărata Jenny trăia printre naiadele cu pielea sidefată, iar adevăratul Bidlake, creatorul lor, exista prin contribuţia, la zămislirea lor.
— E reuşit, spuse din nou. Către sfîrşitul expunerii vocea îi devenise lugubră. Faţa îndreptată
asupra tabloului exprima tristeţe. — în definitiv, adăugă el, după o scurtă pauză şi izbucnind într-un hohot de rîs crispat, în definitiv, tot ce lucrez e bun, reuşit, chiar foarte reuşit. Era o sfidare la adresa, criticilor stupizi care remarcaseră un regres în ultimele sale tablouri, o provocare la adresa propriului trecut, o provocare la adresa timpului şi a bătrîneţii, la adresa adevăratului John Bidlake, cel care pictase pe adevărata Jenny şi o redusese la tăcere cu săruturile lui.
— Evident că-i reuşit, zise Lucy, şi se întrebă de ce arta bătrînului decăzuse atît de rău.
Ultima expoziţie fusese lamentabilă. Bidlake se conservase, comparativ vorbind, destul de bine.
Deşi, e drept, reflectă ea, în timp ce-l privea, îmbătrînise foarte mult în lunile din urmă.
— Evident, repetă el, aşa trebuie judecat.
— Ţin să-ţi mărturisesc, totuşi, adăugă Lucy, ca să schimbe subiectul, că după mine, naiadele tale sînt un fel de insultă.
— Insultă?
— Vreau să spun, din punctul de vedere al femeilor. Ne consideri atît de enorm de proaste, cum ne pictezi?
— Exact, asta-i părerea ta? întrebă altă voce. Ne consideri într-adevăr proaste? Era o voce puternică şi emfatică, iar cuvintele răbufneau ca o explozie, lăsînd impresia că presiunea emoţiilor le împinge forţat printr-o deschizătură strimtă.
Lucy şi John Bidlake se întoarseră şi- o văzură pe doamna Betterton; masivă, îmbrăcată în gri-deschis, cu nişte braţe — aprecie Bidlake — groase cu nişte coapse, şi cu un pâr care, în contrast cu obrajii ei rotofei şi bărbia mai mult decît plinuţă, era ridicol de scurt, de cîrlionţat şi de castaniu. Nasul cîrn, atît de incîntător pe vremea cînd Bidlake călărise pe un cal negru iar doamna Betterton pe o iapă murgă, îi păru caraghios şi absurd Pe faţa îmbătrînită. Adevăratul Bidlake călărise cu ea exact înainte de a picta naiadele. Mary Betterton discutase despre artă cu o seriozitate naivă şi şcolărească, pe care el o găsise comică Şi mcîntătoare. îşi aminti că o vindecase de pasiunea ei pentru
IA 1
v A'
Burne-Jones1; nu reuşise însă, vai, să o vindece şi de prejudecăţile asupra virtuţii. Mary Betterton i se adresa acum cu aceeaşi seriozitate de odinioară, dar şi cu un oarecare sentimentalism plin de semnificaţie, avînd aerul că, în virtutea acelor vremuri, vrea să facă un schimb de amintiri şi, în general, de idei. Bidlake se prefăcu, din obligaţie, că se bucura că o reîntîlneşte după atîţia ani. E
nemaipomenit, îşi spuse el în timp ce-i strîngea mîna, cum de reuşise s-o evite atît de bine; nu-şi amintea să fi vorbit cu ea de mai mult de trei sau patru ori în decursul celor douăzeci şi cinci de ani care o transformaseră pe Mary Betterton într-un memento mori.
— Dragă doamnă. Betterton! exclamă el. Sînt încîntat. îşi ascundea însă prost antipatia. Iar cînd doamna Betterton
i se adresă pe numele de botez: „Dragă John, trebuie să ne răspunzi la întrebare", şi îşi lăsă mîna pe braful lui Lucy, ca şi cum ar fi asociat-o la solicitarea ei, bătrinul simţi un val de indignare.
Familiarităţile d<n partea unei memento mori erau insuportabile. îi va da o lecţie. Se întîmplă că
întrebarea să se potrivească bine acestei intenţii; cerea într-adevăr un răspuns nepoliticos. Mary Betterton avea pretenţii de intelectuală şi manifesta un interes grozav pentru problemele sufletului.
Rearnintindu-şi toate acestea, bătrinul Bidlake afirmă că nu întîlnise în viaţa lui o femeie care să se remarce prin altceva decît prin picioarele şi chipul ei. Unele, adăugă el, insinuant, nu au nici măcar aceste accesorii indispensabile. E adevărat, multe femei au feţe interesante, dar asta nu înseamnă
nimic. Cîinii de vînătoare, sublinie el, au un cap de judecători docţi, boii care rumegă par să mediteze la probleme de metafizică, insectele numite „călugăriţe" au aerul că se roagă; aceste aparenţe sînt cu desăvîrşire eronate. La fel se întîmplă şi cu femeile. Preferase să-şi picteze naiadele goale şi fără
mască; le crease figuri care erau doar prelungiri ale corpurilor încîntătoare şi nu simboluri înşelătoare ale unei spiritualităţi inexistente. Procedeul i se părea mai realist, mai fidel trăsăturilor fundamentale.
în timp ce vorbea simţi că-i revine buna dispoziţie, iar antipatia faţă de Mary Betterton începu să mai scadă. Cînd eşti bine dispus, aceste memento mori încetează să te mai obsedeze.
— John, eşti incorigibil, spuse cu indulgenţă Mary Betterton. Apoi, întorcîndu-se spre Lucy, adăugă zîmbind: — Pe de altă parte nu crede o vorba din ce spune.
1 Sir Edward Burne-Jones (1833—1898), pictoi englez, unul din reprezentanţii de frunte ai şcolii prerafaelite.
52
__ Dimpotrivă, aş fi tentată să cred că vorbeşte serios,
obiectă Lucy. Am observat câ tocmai bărbaţii ahtiaţi după femei sînt aceia care vorbesc cu cel mai mare dispreţ despre ele.
Bătrînul Bidlake izbucni în rîs.