— Fiindcă ei sînt aceia care le cunosc cel mai bine. __ Sau fiindcă nu pot suferi puterea pe care o exercităm
asupra lor.
— Te asigur, totuşi, insistă Mary Betterton, că John nu vorbeşte serios. îl cunosc, draga mea, dinainte de-a te naşte fu.
Veselia dispăru de pe faţa lui John Bidlake. Memento mori rînji din nou din dosul măştii gelatinoase de pe faţa lui Mary Betterton.
— Poate că era altfel pe atunci, spuse Lucy. Probabil I-a contaminat cinismul tinerei generaţii. Compania noastră e primejdioasă pentru dumneata, unchiule John, ar trebui s-o eviţi.
Atinsese una din temele favorite ale lui Mary Betterton; aceasta porni atacul cu toată seriozitatea.
— Din cauza educaţiei, explică ea. Azi copiii sînt crescuţi prosteşte. Nu mă miră că sînt cinici. Continuă cu multă elocinţă. — Li se dau prea multe şi prea devreme. Se satură de distracţii şi devin de mici insensibili la orice plăcere. Eu una, pînă la optsprezece ani, n-am călcat într-un teatru, declară ea cu mîndrie.
— Vai, dragă doamnă!
— Eu am început să merg la teatru de la şase ani, spuse Lucy.
— Şi ce să mai spun de baluri... Continuă Mary Betterton. Ce nostime erau balurile care se dădeau la sfîrşitul vînătorilor! Nici nu e de mirare, aveau loc o dată pe an. îl cită pe Shakespeare:
„Iată de ce festivităţile sînt atît de solemne şi splendide; Ele vin prea rar, plasate ici-colo în decursul unui lung an, Ca şi pietrele preţioase, incrustate în brăţară la intervale rare."
Astăzi se înşiră unul după altul ca perlele pe aţă.
— Ca perlele false, spuse Lucy. Mary Betterton triumfa.
— False, nu-i aşa? Pe vremea noastră, fiind rare, perlele erau autentice. „Nu ne săturam de plăceri, fiindcă nu le gustam in fiecare zi." Tineretul de azi e plictisit şi sătul de viaţă înainte le-a ajunge la majorat. O plăcere repetată prea des se toceşte, n-o mai simţi.
53
— Ce remediu propui? se interesă John Bidlake. Asta dacă îngăduiţi unui enoriaş să pună întrebări preotului, adăugă el ironic.
— Obraznicule! strigă Mary Betterton, pe un ton înfiorător de glumeţ. Apoi, devenind iar serioasă, continuă: — Remediul constă în distracţii mai puţine.
— Nu vreau să fie împuţinate, se împotrivi John Bidlake.
— în cazul ăsta, spuse Lucy, distracţiile trebuie să devină din ce în ce mai intense.
— Să devină din ce în ce mai intense? repetă Mary Betterton. Dar unde o să se ajungă
în cele din urmă?
— La luptele de tauri, sugeră John Bidlake, sau la spectacolele cu gladiatori. Sau poate la execuţiile publice. Sau la distracţiile marchizului de Sade1. Unde o. să se ajungă?
Lucy dădu din umeri:
— Cine ştie?
Hugo Brockle şi Polly se şi luaseră la ceartă.
— Cred că e îngrozitor, spunea ea, şi faţa i se congestionase de mînie, să duci un război împotriva săracilor.
— Dar „Englezii liberi" nu duc război împotriva săracilor.
— Ba da.
— Ba nu, spuse Hugo. Citeşte articolele lui Webley.
— Mi-e suficient să citesc despre ce face.
— Acţionează potrivit spuselor sale.
— Nu-i adevărat.
— Ba da. Se opune dictaturii unei clase.
— Se opune dictaturii celor săraci.
— Dictaturii oricărei clase, insistă Hugo cu seriozitate. Asta-i esenţa doctrinei lui. Clasele trebuie să fie deopotrivă de puternice. O clasă muncitoare puternică, reclamînd salarii mai mari, dă
impuls liber-profesioniştilor burghezi.
— Cum îi dau impuls purecii unui cîine, sugeră Polly şi începu să rida, recăpătîndu-şi buna dispoziţie.
Cînd îi trecea prin minte un gînd absurd nu se putea stâpîni să nu-l exprime, chiar dacă se presupunea că în clipa aceea vorbea serios, sau era furioasă ca în cazul de faţă.
— Burghezii nu ştiu ce să mai inventeze ca să realizeze un progres, continuă Hugo, chinuindu-se să
fie cît mai clar. Altfel
1 Donathieu Alphonse Francois, marchiz de Sade (1740—1814), scriitor francez, autor de romane licenţioase.
54
n-ar mai putea să satisfacă revendicările muncitorilor şi pe deasupra să mai cîştige şi ei ceva. în acelaşi timp, o burghezie nuternică şi inteligentă e utilă muncitorilor, fiindcă le pune la {ndemînă conducători capabili şi o bună
organizare, ceea ce reprezintă salarii mai bune, linişte şi fericire. __ Amin, spuse Polly.
— Dictatura unei singure clase e o prostie, continuă Hugo. Webley vrea să menţină toate clasele şi să le întărească. Dorinţa lui e ca toate clasele să fie într-o permanentă încordare, astfel încît statul să se echilibreze prin felul cum fiecare clasă trage într-o parte sau într-alta. Oamenii de ştiinţă afirmă că tot astfel acţionează şi diversele părţi ale organismului omenesc. Trăiesc într-o stare de. . Hugo ezită, apoi se înroşi. . de simbioză ostilă.
— Nu mai spune!
— îmi pare rău, se scuză Hugo.
— -, Cu toate astea, spuse Polly, Webley nu îngăduie muncitorilor să facă grevă.
— Fiindcă grevele sînt stupide.
— .Webley e împotriva democraţiei.
— Fiindcă astfel se îngăduie unor oameni îngrozitori să ajungă la putere. El vrea ca cei mai buni să
conducă.
— El de exemplu, spuse Polly cu sarcasm.
— De ce nu, în fond? Dacă ai şti ce om minunat e. Hugo se entuziasma. De vreo trei luni devenise unul din aghiotanţii lui Webley. — N-am mai întîlnit un om ca el, spuse Hugo.
Cu surîsul pe buze, Polly îi asculta torentul de cuvinte. Se simţea bătrînă şi superioară. La şcoală încercase un sentiment asemănător cînd discutase despre profesoara de menaj. Cu toate acestea îi plăcea Hugo; era atît de fidel!
Capitolul V
în imaginaţia lui Walter Bidlake, seratele apăreau întotdeauna ca un fel de junglă deasă, plină de plante agăţătoare. O junglă de zgomote; o junglă în care se pierdea încercînd să-şi croiască drum prin desişul ei luxuriant. Oamenii erau rădăcinile arborilor, vocile lor — tulpinile, ramurile ce se clătinau —
ghirlandele de liane; papagalii şi maimuţele guralive îi evocau semenii lui. .
Arborii acestei jungle se înălţau în tavan şi de acolo se aplecau, ca nişte manglieri. în această imensă
sală, îşi spuse Walter, în această combinaţie bizară între o curte interioară în stil roman şi sera palmierilor din grădina botanică de la Kew, vegetaţiile de sunete, ridicîndu-se nestăvilit la înălţimea celor trei etaje ale clădirii, puteau aduna destulă forţă pentru a străbate acoperişul subţire de sticlă ce le despărţea de întunericul de afară. îşi închipuia arborescentele sonore urcînd tot mai sus, spre cer, ca acea magică tulpină de fasole, pe care se afla micuţul Jack, ucigaşul Uriaşului1. Arborescentele sonore pline de orhidee şi de papagali cu pene strălucitoare se înălţau treptat, străbăteau ceaţa permanentă a Londrei şi ajungeau în lumina limpede a lunii, dincolo de fumul oraşului. Şi le închipuia plutind în lumina lunii, ultime crenguţe firave şi aeriene ale zgomotului. Rîsul puternic, de pildă, hohotul violent, scos de omul gras ce se afla în stînga sălii, avea să urce, pierzînd din intensitate pe parcurs; odată ajuns în lumina lunii avea să sune ca un clinchet diafan. Iar toate aceste voci (ce spuneau?: „...a ţinut o cuvîntare grozavă...", „...nici nu poţi să-ţi închipui cît de confortabile sînt corsetele astea, pînă nu le încerci.,.", „...ce tip plicticos...", „...a fugit cu şoferul..."), toate aceste voci, ce 1 Veche legendă engleză. Ţinutul Cornwall fiind bîntuit de un monstru, Uriaşul, autorităţile promit o comoară celui ce-l va omorî. Urcat pe o tulpină de fasole ce creşte vertiginos, Jack, fiul unui fermier, reuşeşte prin forţe magice să omoare Uriaşul.