— revoluţie naturală, cosmică. Voi stricaţi echilibrul, dar în c* din urmă natura îl va restabili. Iar acest proces va fi foaf' neplăcut în ce vă priveşte. Prăbuşirea voastră va fi la fel & 64
pidă ca şi ascensiunea. Şi mai rapidă încă, fiindcă o să daţi faliment, şi o să vă risipiţi capitalul. Unui om bogat r3
îi trebuie puţin timp ca să-şi transforme toate bunurile în bani lichizi. O dată ce le-a transformat însă, nu-i trebuie mult ca să moară de foame.
Webley dădu indiferent din umeri. „Bătrînul e ţicnit şi
ramolit-"
__ Două drepte paralele nu se întîlnesc niciodată, Lord
Edward, aşa că vă spun noapte bună, spuse el.
Plecă.
Peste cîteva clipe, bătrînul lord şi asistentul său urcau scara monumentală, spre lumea lor.
— Ce uşurat mă simt, spuse Lordul Edward pe cînd deschidea uşa laboratorului. Trase pe nări cu voluptate mirosul slab de alcool rafinat, folosit la conservarea specimenelor. — Seratele astea! Trebuie să fii recunoscător că te poţi întoarce la ştiinţă, deşi muzica era într-adevăr. .
Admiraţia rămase neexprimată. Illidge ridică nepăsător din umeri.
— Seratele, muzica, ştiinţa reprezintă distracţii pentru cei înstăriţi şi care n-au ce face. Dai banii şi alegi ce-
ţi place. Important e să ai banii cu care să plăteşti. Izbucni într-un rîs strident.
Illidge detesta mai mult calităţile celor bogaţi decît viciile lor. Lăcomia, trîndăvia, desfrîul şi toate celelalte trăsături mai puţin atrăgătoare ale oamenilor fără ocupaţie, dar cu un venit sigur, puteau fi iertate, tocmai fiindcă
erau compromiţătoare. Dezinteresul, însă, spiritualitatea, cinstea, senzaţiile rafinate şi gustul ales erau de obicei considerate calităţi demne de admirat; iată de ce le ura în mod cu totul special. Aceste virtuţi, după părerea lui Illidge, erau produsul fatal al bogăţiei, deopotrivă cu alcoolismul cronic sau cu micul dejun la ora unsprezece.
— Burghezii, se lamenta el, se felicită reciproc pentru dezinteresul lor — cu alte cuvinte, fiindcă au bani destui ca să
iască fără să fie siliţi să muncească sau să-şi bată capul cu
probleme de ordin material; sau fiindcă le dă mîna să refuze un
bacşiş. Sau fiindcă au destui bani ca să-şi ofere o cultură
rafinată. Se mai felicită şi fiindcă dispun de timp să se ocupe de
lrtă, să citească şi să facă dragoste pe îndelete şi savant. De ce
1 sînt sinceri să recunoască făţiş ceea ce insinuează tot timpul Ş' anume că toate calităţile lor sînt rezultatul unui pachet de
aCtlAf' la stat> cu dobîndă sigură de cinci la sută?
Afecţiunea oarecum ironică pentru Lordul Edward era mPerată de o iritare permanentă, la gîndul că virtuţile
65
intelectuale şi morale ale bătrînului lord, ca şi excentricităţile şj absurdităţile sale nostime, erau posibile numai datorită sumei absolut scandaloase pe care o reprezenta balanţa sa bancară. Iar această
dezaprobare latentă devenea acută ori de cîte ori auzea pe cineva lăudîndu-l pe Lordul Edward, admirîndu-l sau chiar bătîndu-şi joc de el Rîsul, afecţiunea şi admiraţia faţă de Lordul Edward îi erau permise numai lui Illidge, deoarece doar el îl înţelegea şi putea să-l ierte. Unii nici măcar nu-şi dădeau seama că există ceva care trebuia iertat. IUidge se grăbea întotdeauna sâ-i informeze.
— Dacă bătrînul n-ar fi urmaşul unor jefuitori de mînăstin, spunea el celor ce-l admirau şi—1 lăudau pe Lordul Edward, locui lui ar fi într-un azil de bătrîni sau într-un balamuc.
Cu toate acestea ţinea sincer la bătrîn, şi îi admira sincer talentul şi caracterul. Oamenii puteau fi totuşi scuzaţi că nu observaseră acest lucru. în general, exista părerea că asistentul Lordului Edward era un
„tip nesuferit".
Ura făţişă împotriva celor bogaţi constituia în * ochii lui Illidge atît o plăcere cît şi o datorie sfîntă faţă
de viitor şi de cauza dreptăţii. Nici măcar bătrînul lord nu făcea excepţie. Era de ajuns să scoată un cuvînt în apărarea sufletului (căci Illidge considera ruşinoasă şi nepermisă pasiunea Lordului Edward pentru metafizica idealistă), că Illidge şi pornea atacul, bătîndu-şi joc de filozofia capitalistă şi de religia burgheză. 0 expresie de dezgust faţă de afaceriştii lucizi, de indiferenţă în privinţa intereselor materiale, de simpatie pentru cei săraci stîrnea pe loc o aluzie mai mult sau mai puţin transparentă, dar totdeauna sarcastică, la adresa milioanelor familiei Tantamount. Uneori (datorită pasului greşit pe scară sau aroganţei generalului, ca azi de pildă), o simplă referire la ştiinţa pură dădea naştere unui comentariu ironic. Illidge era un biolog entuziast, dar ca un cetăţean cu conştiinţă de clasă se credea silit să admită că ştiinţa pură, întocmai ca bunul-gust, plictiseala, perversitatea şi dragostea platonică, era un produs al bogăţiei şi trîndăviei. Nu se temea să fie logic şi să-şi ridiculizeze pînă şi idolul.
— Bani să ai, repetă el, asta-i totul.
Bătrînul lord se uită cu un aer vinovat la asistentul său Reproşurile indirecte îl jenau. încercă să
schimbe subiectul
— Ce zici de mormolocii noştri? De cel asimetric? Scoseseră prin clocire pui de mormoloci din ouă ţinute într-o
parte la o temperatură anormal de caldă iar în cealaltă parte anormal de rece. Se îndreptă spre vasul de sticlă în care se aflau mormolocii. Illidge îl urmă.
66
— Mormoloci asimetrici! repetă el. Mormoloci asimetrici! Ce rafinament! Aproape egal cu rafinamentul de a cînta Bach la flaut sau de a degusta un vin bun. Se gîndi la fratele său Tom, bolnav de plămîni, lucrînd cu perforatorul la o fabrică de motoare din Manchester. îşi aminti de zilele cînd acasă se spălau rufe şi de mîinile stacojii, crăpate şi arse de sodă ale mamei lui. __ Mormoloci asimetrici! spuse el din nou şi rîse.
— Ciudat, spuse doamna Betterton, ciudat că ufi mare artist poate fi atît de cinic.
în compania lui Burlap, îi plăcea să creadă că John Bidlake vorbise serios. Discursurile înălţătoare ale lui Burlap asupra cinismului se dovedeau pe gustul doamnei Betterton: Se simţea transportată de discuţiile lui despre celebrităţi sau artă.
— Trebuie să recunoşti, spuse ea, că John Bidlake e într-adevăr un mare artist.
Burlap recunoscu dînd încet din cap. Nu se uita la doamna Betterton, ci îşi ferea privirea în jos, ca şi cum s-ar fi adresat unui personaj minuscul, demonul lui probabil, o emanaţie a propriei lui fiinţe, un fel de Doppelgănger1, vizibil doar lui şi stînd alături de interlocutor. Burlap avea o statură mijlocie, mergea aplecat şi îşi tîra uşor picioarele. Părul îi era negru, des şi creţ; în creştetul capului avea o chelie, roză, mare cît o medalie. Ochii cenuşii erau adînc fixaţi în arcade, nasul şi bărbia foarte pronunţate, dar frumos conturate; gura aveau buze pline şi prelungi. Bătrînul Bidlake, caricaturist nu numai cu penelul, dar şi oral, afirmase că Burlap este o creaţie a unui pictor al barocului, ceva între un bandit de film şi Sfîntul Anton de Padua, între un Lothario2 trişor şi un bigot furibund.
— Da, un mare artist, recunoscu Burlap, dar nu unul dintre cei mai mari. Cuvînta rar, meditativ, ca şi cum ar fi vorbit singur. întreaga lui conversaţie se reducea la un dialog cu sine sau cu acel mic Doppelgănger care se afla, invizibil, alături de conlocutor; Burlap era permanent şi exclusiv conştient de sine.
Nu unul dintre cei mai mari, repetă el încet. Se întîmplase ca tocmai să scrie un articol asupra tematicii în artă