pentru numărul următor al săptămînalului Literary World. — Tocmai am cauza acelui cinism, spuse el. „Era cazul să se autociteze?"
; dublură (germ.).
av Personaj din piesa lui Rowe (1674—1718) Frumosul penitent, prototipul entunerului sentimental lipsit de scrupule.
67
— Foarte adevărat! Confirmarea izbucni poate cam prematur din partea lui Mary Betterton; entuziasmul ei era totdeauna în fierbere. îşi încleşta mîinile. — Foarte adevărat! Şe uită la faţa pe care Burlap şi-o ferea şi o găsi atît de spirituală, atît de frumoasă în genul ei.
— Cum poate un cinic să fie un mare artist? continuă Burlap hotărîndu-se să-i declame propriul articol, în ciuda riscului ca ea să-l recunoască odată apărut, ^joia viitoare. Şi chiar dacă-l va recunoaşte, asta n-avea să şteargă impresia puternică pe care i-o lăsase cînd i-l expusese. „Deşi, de ce-oi fi vrînd să-i faci impresie?-— interveni un drăcuşor ironic — exceptînd faptul că e bogată, şi-ţi poate fi de folos — Dumnezeu ştie." Diavolul fu reîntors cu furca de unde venise. „Ai răspunderi, îi explică grăbit un înger. Făclia culturii nu trebuie ascunsă, ci lăsată sa strălucească mai ales asupra oamenilor cumsecade." Doamna Betterton ţinea partea îngerilor; loialitatea ei trebuia răsplătită. — Un mare artist, continuă el cu voce tare, e un ins care sintetizează experienţa generală. Cinicul porneşte prin a nega jumătate din ceea ce există — existenţa sufletului, existenţa idealului, existenţa lui Dumnezeu. Şi, cu toate acestea, sîntem conştienţi de existenţa spiritului la fel de direct şi de neîndoielnic pe cît sîntem conştienţi de existenţa fizică.
— Evident, evident! exclamă doamna Betterton.
— E absurd să negi una din cele două categorii de existenţe. „E absurd să mă renegi", spuse demonul, ridicîndu-şi iar capul în conştiinţa lui Burlap.
— Absurd!
— Cinicul se mărgineşte la jumătate din lumea existenţelor posibile. La mai puţin de jumătate. Căci experienţele pe plan spiritual sînt mai numeroase decît cele pe plan fizic.
— Infinit mai numeroase!
— Cinicul poate să-şi trateze tematica limitată foarte bine. Admit că Bidlake reuşeşte.
Reuşeşte perfect. Are toată îndemînarea celui mai versat artist. Sau cel puţin, o avea.
— O avea, suspină doamna Betterton, atunci cînd l-am cunoscut prima dată.
Aluzia ţintea să demonstreze că datorită influenţei ei pictase Bidlake atît de bine.
— Şi-a risipit însă întotdeauna talentul pe fleacuri. Ceea ce sintetiza Bidlake în arta lui e limitat, şi oarecum lipsit de importanţă.
— Asta i-am spus-o şi eu, întotdeauna, zise doamna Betterton, reinterpretînd într-o lumină
nouă şi favorabilă, în ceea ce o privea, discuţiile aprinse din tinereţe, purtate asupra 68
prerafaelitismului. — Gîndeşte-te la Burne-Jones, îi spuneam eu. Amintirea hohotului gigantic şi rabelaisian scos de John Bidlake îi răsună în urechi. — Nu zic că Burne-Jones e un pictor grozav, e grăbi să adauge. („Burne s
-
Jones pictează — spusese John Bidlake, şi eh de scandalizată fusese, cit de adînc jignită! — de parcă n-ar fi văzut în viaţa lui o pereche de fese.") Dar subiectele alese de Burne-Jones erau nobile. — Dac-ai avea tu visurile lui, îi spuneam lui John Bidlake, dac-ai avea idealurile lui, ai fi cu adevărat un mare artist.
Burlap zîmbi şi dădu din cap afirmativ. „Da, ţine partea îngerilor, se gîndi el. Trebuie încurajată. Am răspunderi." -Demonul îi făcu complice semn cu ochiul. „Surîsul lui Burlap are ceva, reflectă doamna Betterton, care aminteşte de pînzele lui Leonardo da Vinci sau ale lui Sodoma1, ceva misterios, subtil şi profund."
— Deşi, nu uitaţi, spuse Burlap, debitîndu-şi propriul articol frază cu frază, că nu subiectul contează la o mare operă de artă. Whittier2 şi Longfellow aveau multe gînduri nobile, dar n-au creat decît poezii minore.
— Perfect adevărat!
— Singura generalizare pe care o putem risca e că cele mai grandioase opere de artă au avut subiecte grandioase, şi că operele cu subiecte minore, oricît ar fi ele de desăvîrşite, nu sînt niciodată atît de reuşite ca. .
— Uite-l pe Walter, îl întrerupse doamna Betterton. Rătăceşte ca un suflet chinuit. Walter!
Auzindu-se strigat, Walter se întoarse. „Dumnezeule, muierea Betterton! Şi Burlap pe deasupra!" îşj compuse un zîmbet. Doamna Betterton şi colegul lui de la Literary World erau ultimele persoane pe care ar fi dorit să le întîlnească în clipa aceea.
— Tocmai discutam despre grandoarea în artă, îi explică doamna Betterton. Domnul Burlap spunea lucruri atît de profunde.
Porni să reproducă pentru urechile lui Walter maximele profunde ale lui Burlap.
Walter se întrebă de ce comportarea lui Burlap faţă de el era atît de rece, de distantă, de închisă şi chiar ostilă.
Asta era nenorocirea cu Burlap. Nu ştiai niciodată ce vrea. Ori ţinea la x'ne, ori te detesta. Viaţa alături de el era o serie de scene — de
' Giovanni Antonio Bazzi, denumit Sodoma (1477—1549), pictor italian, au«°r al frescelor de la Siena.
John Greenleaf Whittier (1807—1892), poet şi reformator american.
69
ostilitate, sau de prietenie — acestea din urmă, după părerea lui Walter, şi mai greu de suportat. într-un fel sau altul, Burlap trăia într-o permanentă emoţie. Rareori viaţa lui spirituală se scurgea domol. în general, evoca un ocean în veşnică mişcare. Frămîntările lui se canalizau oare acum într-o direcţie ostilă? Doamna Betterton continua să expună cugetările adînci ale lui Burlap. Lui Walter îi sunau ciudat de asemănătoare cu unele pasaje din articolul lui Burlap, ale cărui corecturi le făcuse pentru tipografie chiar în dimineaţa aceea. Reprodus în explozii succesive de entuziasm, după expunerea verbală a autorului, articolul părea cam ridicol. îi veni o idee. Poate că din cauza aceasta era Burlap atît de rece. îi aruncă o privire, dar figura lui Burlap era impenetrabilă.
— Mă tem că trebuie să plec, spuse Burlap, brusc, cînd doamna Betterton făcu o pauză.
— Vai, nu se poate, de ce? protestă ea.
Cu un efort, Burlap zîmbi iarăşi ca un personaj din tablourile lui Sodoma.
— Lumea e prea aproape de noi, cită el cu un aer misterios, îi plăcea să spună lucruri misterioase, plasîndu-le în mijlocul conversaţiei, spre a-şi surprinde interlocutorii.
— Dar dumneata nu rămîi destul în compania noastră, îl flata doamna Betterton.
— Mulţimea e de vină, explică el. După un timp, intru în panică. Simt că-mi striveşte sufletul. Dac-aş
rămîne, aş începe să urlu.
îşi luă rămas bun.
— Ce om minunat! exclamă doamna Betterton, cît timp Burlap mai putea s-o audă. Trebuie să fie grozav să lucrezi cu el.
• — E un redactor foarte bun, spuse Walter.
— Mă refeream la personalitatea lui. Cum să-ţi spun? La forţa lui spirituală.
Walter clătină din cap şi spuse „da" cu un aer cam vag. Forţa spirituală a lui Burlap era exact lucrul despre care nu avea o părere prea bună.
— în epoca noastră, continuă doamna Betterton, Burlap e o oază într-un deşert de frivolitate stupidă
şi de cinism.
— Unele din opiniile lui sînt de mare clasă, recunoscu prudent Walter.