— Te iubesc, ce sâ-i fac, spuse Philip, şi argumentînd încă (deşi ştia că este inutil), în domeniul dialecticii, îşi continuă a un Socrate în miniatură contrainterogatoriul. Vreau să ştiu neapărat cum am ajuns aici de la discuţia iniţială. începusem a serile şi acum. .
Pe Elinor dragostea o interesa mai mult decît logica.
— Oh, ştiu că te fereşti să spui câ nu mă mai iubeşti, 1 întrerupse ea. Nu-i nevoie de atîtea cuvinte. Nu vrei să-m jigneşti sentimentele. Dar le-ai jigni mai puţin dacă ai proced direct, decît evitînd întrebarea, ca acum. Fiindcă evitînd-t recunoşti, ca şi cînd ai face o declaraţie deschisă. Şi mă jigneşt mai rău pentru că
evitarea cere timp, pentm că înseamn£ frămîntare şi nesiguranţă şi repetarea durerii. Atîta timp ci cuvintele n-au fost spuse limpede, mai există posibilitatea ca elj să nu fi avut un subînţeles tacit. Există întotdeauna 1 posibilitate, chiar cînd ştii singur că au avut un subînţeles. Ml poţi spera. Şi atît timp cît există speranţă, există
şi dezamăgirii Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviţi întrebarea, din contrl e mai crud.
— Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce-aş face-o dacă',7 iubesc?
— Da, dar cum? Cum mă iubeşti? Nu aşa ca la început. Sa1 poate ai uitat. Nu mai ţii minte nici măcar vremea cînd ne-al căsătorit.
— Fetiţa mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai sp^ doar „acele seri" şi ai pretenţia să ghicesc despre care seri vorba.
— Fireşte că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să ştii. Ar trebuit să ştii, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plîng.
80
iubeşti atît de puţin acum, încît vremea cînd ţineai cu adevărat la mine nu mai reprezintă nimic pentru tine. Crezi că pot uita acele seri?
îşi aminti grădina cu florile ei nevăzute şi parfumate, imensele Wellingtonia negre de pe pajişte, luna ce răsărea, cei doi grifoni de piatră de pe cele două creste ale zidului scund al terasei, acolo unde stătuseră împreună. îşi aminti cuvintele, săruturile, mîngîierile lui. îşi aminti totul — îşi aminti cu precizia migăloasă a celui căruia îi place să exploreze şi să reconstruiască trecutul, recapitulînd mereu şi verificînd pasionat fiecare amănunt preţios al unei fericiri reamintite.
— Le-ai uitat complet, adăugă ea pe un ton de reproş lugubru.
Pentru Elinor acele seri erau încă vii, mai prezente decît multe lucruri din viaţa ei de acum.
— Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atît doar, că nu-mi poţi ajusta memoria instantaneu. în momentul cînd m-ai întrebat, s-a întîmplat să mă gîndesc la altceva; asta-i tot.
Elinor suspină:
— Aş vrea să mă pot gîndi şi eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gîndurL De ce trebuie să te iubesc atît de mult? De ce? Nu-i drept. Pe tine te apără inteligenţa şi talentul tău. Te poţi retrage în munca ta, şi ideile tale te pot apăra. Eu însă n-am nimic — nu mă pot apăra de sentimentele mele, şi nu am pe nimeni, în afară
de tine. Cel care are nevoie de apărare şi de posibilitatea unei alegeri sînt eu, căci sînt singura care iubeşte sincer.
Tu n-ai de ce să te aperi. Ţie nu-ţi pasă. Nu, nu-i drept, nu-i cinstit.
„Aşa a fost întotdeauna, la urma urmei", îşi spuse Elinor.
Niciodată n-o iubise cu adevărat, nici măcar la început. N-o iubise din toată inima, nu i se dăruise renunţînd la totul. încă de
Ja început Philip evitase solicitările ei, refuzînd să i se dăruiască
in întregime. Elinor însă îi oferise totul, totul, iar el primise, fără
să dea nimic în schimb. Sufletul lui, meandrele fiinţei lui şi le
ascunsese întotdeauna de ea. întotdeauna, chiar şi în primele
zile, cînd o iubise cel mai mult. Pe atunci fusese fericită — dar
numai fiindcă se credea fericită, fiindcă nu înţelesese, cu lipsa ei
experienţă, că dragostea putea fi şi altfel, mai puternică.
>imţea o plăcere perversă de a-şi deprecia retrospectiv fericirea,
ue a da valma prin amintiri. Luna, grădina cufundată în
întuneric şi parfumată, arborele imens şi negru, umbra lui de
atilea pe pajişte. . Refuză să mai recunoască amintirile şi espmse fericirea pe care o simbolizau în memoria ei.
81
între timp, Philip Quarles tăcea. De fapt n-avea ce-i răspunde. O cuprinse cu braţul şi o trase spre el, îi sărută fruntea şi genele ce se zbăteau; ochii ei erau plini de lacrimi.
Mahalalele jalnice ale Bombayului alunecară pe lîngă ei — fabrici, cocioabe, clădiri uriaşe —
fantomatice şi albe în lumina lunii. Trecători cafenii, cu picioare ca beţele apăreau o secundă în lumina orbitoare a farurilor ca adevărurile înţelese intuitiv şi cu o siguranţă imediată — pentru a dispare apoi din nou, aproape fulgerător în hăul beznei înconjurătoare. Ici şi colo, la marginea drumului, lumina unui foc trăda prezenţa misterioasă a unor feţe şi picioare întunecate. Locuitorii unei lumi de gîndire aflată la o distanţă astrală de lumea lor îi urmăreau cu privirea din căruţe scîrţîitoare, trase de bivoli, în timp ce maşina zbura pe alături.
— Draga mea, repeta Philip întruna, draga mea... Elinor se lăsă mîngîiată.
— Mă iubeşti, puţin?
— Mult de tot,
începu să rîdă cu adevărat, dar rîsul ei părea întretăiat de hohote de plîns; rîdea totuşi.
— Te sileşti să fii drăguţ cu mine. „în definitiv, zilele de la Gattenden au fost fericite", îşi spuse Elinor. Le trăise, erau ale ei, şi nimeni nu i le putea lua. — Faci mari eforturi. Frumos din partea ta.
— Nu mai vorbi prostii, protestă el. Ştii că te iubesc.
— Da, ştiu. Elinor zîmbi şi-l mîngîie pe obraz. Mă iubeşti cînd ai timp, iar atunci prin telegrafie fără fir, prin cablu atlantic.
— Nu, nu-i adevărat.
în adîncul sufletului ştia însă că-i adevărat. Toată viaţa şi-o petrecuse într-o singurătate, într-o lume a lui, în care nimeni, nici mama lui, nici prietenii şi nici iubitele nu primiseră îngăduinţa să pătrundă.
Pînă şi acum, cînd Elinor se afla în braţele lui, alături de el, Philip comunica cu ea prin telegrafie fără
fir, de dincolo de ocean, aşa cum spusese ea.
— Nu-i adevărat, repetă- Elinor, tachinîndu-l. Dragul meu Philip, nu poţi să păcăleşti nici măcar un copil. Nu ştii să fii convingător cînd minţi. Eşti prea cinstit. Âsta-i unul din motivele pentru care te iubesc. Dacă-ai şti cum îţi citesc gîndurile!
Philip tăcea. Discuţiile pe tema relaţiilor personale îl făceau întotdeauna să se simtă prost, căci îi ameninţau singurătatea — pe care parţial o regreta (căci se simţea lipsit de multe lucruri pe care i-ar fi plăcut să le experimenteze). Totuşi, spiritul său nu
82
putea să trăiască nestingherit decît în această singurătate, şi numai atunci se simţea liber. De obicei, considera izolarea drept ceva firesc, aşa cum accepţi atmosfera în care trăieşti. Cînd o simţea însă
ameninţată, devenea dureros de conştient de importanţa ei şi se lupta pentru a o păstra, asemeni celui ce se sufocă şi se zbate după aer. Era însă o luptă fără violenţă, o luptă tacită, de retrageri şi apărare. Se replie în tăcere, în acea tăcere calmă, distantă şi rece, pe care ştia că Elinor n-avea SE încerce s-o violeze, conştientă de inutilitatea gestului. Aşa se ş întîmplă. Aruncîndu-i o privire fugară şi întorcînd apoi capiii, Elinor se uită la peisajul scăldat în lumina lunii. Tăcerile lor paralele se scurgeau prin timp fără să se întîlnească.