Maşina înainta prin bezna Indiei. Curentul de aer, a cărui răcoare o simţeau pe feţe, mirosea rînd pe rînd a flori tropicale, a lături, a sos de curryx sau a bălegar arzînd.
— Totuşi, spuse Elinor brusc, nemaiputîndu-şi stâpîni indignarea, nu te poţi descurca fără mine. Ce te-ai face dacă te-aş părăsi, dacă aş pleca cu altul, care ar fi gata să-mi dea ceva în schimbul a ceea ce îi ofer eu? Ce te-ai face?
întrebarea rămase fără răspuns, căci Philip tăcu. într-adevăr, ce s-ar face? se întrebă şi el. Ciudat, dar în viaţa de toate zilele, printre oameni, se simţea ca un străin şi nu-şi găsea locul; îi era greu, dacă nu imposibil să comunice cu cineva, afară de cazul cînd interlocutorul vorbea acelaşi limbaj, limbajul intelectual al ideilor. Din punct de vedere emotiv, rămăsese un străin. Interpretul, dragomanul său, era Elinor. Ca şi tatăl ei, Elinor Bidlake se născuse cu darul înţelegerii intuitive şi al deprinderilor sociale.
Se obişnuia repede în compania oricui. Ştia, din instinct, ca şi bătrînul John Bidlake, ce să spună
fiecărui gen de oameni, exceptînd poate genul soţului ei. E greu să ştii ce să-i spui cuiva care nu-ţi răspunde, sau răspunde cuvintelor personale prin cuvinte impersonale, cuvintelor aparte şi sensibile printr-o generalizare intelectuală. îndrăgostită de Philip, Elinor îşi continua eforturile de a-l atrage întrun contact direct, şi deşi procesul o cam descuraja — avînd sentimentul că încearcă să cînte unor surdomuţi sau să recite versuri într-o sală goală — ea persevera, destăinuindu-i gîndurile şi simţămintele ei ;e'e mai intime. Uneori, Philip se străduia, la rîndul lui, s-o ccepte în intimitatea fiinţei lui. Din cauza firii închise, îi era cu ^putinţă să îşi exteriorizeze sentimentele, iar capacitatea de a simţi îi fusese atrofiată de o tăcere permanentă şi de refulări.
Eli
nor se simţea dezamăgită, în aceste rare clipe de intimitate.
Amestec de substanţe puternic condimentate cu mirodenii.
83
Sfînta sfintelor, în care el o introdusese cu atîtea chinuri, era la fel de goală şi de pustie ca aceea care uimise pe invadatorii romani cînd violaseră templul din Ierusalim. îi era totuşi recunoscătoare pentru bunele lui intenţii cînd o accepta, cel puţin în intimitatea lui emoţională, chiar dacă nu exista destulă
viaţă emoţională pentru a avea cu ce să fii intim. Un fel de indiferenţă pironiană1, temperată de o amabilitate şi bunătate continuă, ca şi de intermitenţele mai violente ale unei pasiuni de ordin fizic —
aceasta era starea sufletească pe care natura şi cea de a doua natură le făcuseră normale pentru Philip. -
Raţiunea îi spunea lui Elinor că aşa stau lucrurile, sentimentele însă nu voiau să accepte în practică
ceea ce ea cunoştea sigur în teorie. Elementul viu, sensibil şi iraţional din sufletul ei era jignit de indiferenţa lui Philip, ca şi cum aceasta ar fi fost o răceală personală îndreptată numai împotriva ei. Şi totuşi, orice ar fi simţit, Elinor îşi dădea permanent seama că indiferenţa lui nu era îndreptată
împotriva ei, că aşa se comporta Philip cu toată lumea, că o iubea atît cît îi era cu putinţă, că dragostea lui pentru ea nu se răcise, fiindcă de fapt nu atinsese niciodată temperaturi prea înalte; poate că
odinioară păruse doar mai înflăcărată, dar din punct de vedere emotiv nici atunci cînd se afla în culmile pasiunii, Philip nu fusese niciodată în stare de o intimitate şi autodăruire mai ge'neroasă decît acum. Se simţea totuşi jignită în sentimentele ei; Philip ar fi trebuit să fie altfel. Ar fi trebuit, dar nu se putea. După aceste izbucniri, Elinor se calma şi încerca să-l iubească mai raţional, mulţumindu-se cu bunătatea lui, cu încercările lui ocazionale şi laborioase de a stabili o intimitate emoţională şi, în sfîrşit cu inteligenţa lui — acea inteligenţă vie, cuprinzătoare, omniprezentă, care putea să înţeleagă orice, să
cuprindă emoţiile pe care ea nu le putea simţi şi instinctele de care avea grijă să nu fie influenţată.
Odată pe cînd Phil îi povestea despre cartea lui Koehler2 asupra maimuţelor, Elinor îi răspunse:
— Eşti ca o maimuţă aparţinînd laturii supraomeneşti a umanităţii. Eşti aproape uman, ca aceşti sărmani cimpanzei. Singura diferenţă este că cimpanzeii încearcă să-şi înalţe gîndurile, sentimentele şi instinctele, iar tu încerci să te cobori pînă la sentimente, folosindu-te de intelectul tău. Eşti aproape uman. Te afli chiar la limită, sărmane Phil.
1 Piron (363—275 î.e.n.), filozof grec, întemeietorul scepticismului în filozofie.
2 Wolfgang Koehler (n. 1887), psiholog german. Studiile sale asupra inteligenţei antropoidelor au stat la baza lucrării intitulate Inteligenta la maimuţele superioare.
84
Philip înţelegea totul perfect. Iată de ce era atît de nostim, să fii interpretul lui şi să tălmăceşti altora gîndurile şi concepţiile lui. (Era mai puţin amuzant cînd trebuia să te tălmăceşti pe tine însuţi.) Philip înţelegea tot ce se putea surprinde cu inteligenţa. Ea îi relata legăturile pe care le stabilea cu băştinaşii ţinuturilor emoţionale, iar el o înţelegea imediat, generaliza experienţa, o punea în legătură cu altele, o clasifica şi stabilea analogii şi paralele.
Din unică şi individuală, experienţa ei devenea, datorită interpretării lui, o parte a unui sistem, Elinor era uimită
să afle că ea şi prietenii ei fundamentaseră fără să-şi dea seama o teorie sau exemplificaseră o generalizare interesantă. Funcţiile ei de interpret nu se mărgineau doar la investigaţie şi raport; acţiona şi direct, ca mijlocitor personal între Philip şi o a treia partidă, cu care el ar fi dorit să intre în legătură, creînd singura atmosferă în care era posibil ca două personalităţi să schimbe păreri: avea în acelaşi timp grijă ca discuţia să nu devină de o ariditate intelectuală. Lăsat singur, Philip n-ar fi reuşit niciodată să stabilească un contact personal sau, odată
stabilit, să-l menţină. Dar cînd Elinor era de faţă pentru a stabili şi menţine contactul, Philip putea să înţeleagă, să
simpatizeze, graţie inteligenţei, într-un fel care, îl asigura Elinor, nu era cîtuşi de puţin uman. Ca urmare a generalizărilor din experienţa pe care ea i-o pusese la îndemînă, Philip devenise în mod evident un supraom.
într-adevăr, o amuza să servească drept interpret în domeniul simţului unui turist cu o inteligenţă atît de excepţională. Era însă mai mult decît amuzant; Elinor considera aceasta o datorie. Trebuia luată în consideraţie cariera lui de autor.
— Dac-ai fi mai puţin un supraom, Phil, avea ea obiceiul să-i spună, ce romane bune ai mai scrie!
Cu oarecare amărăciune el îi dădea dreptate. Era destul de inteligent pentru a-şi cunoaşte defectele. Elinor făcea tot ce-i era cu putinţă ca să le compenseze; îi furniza informaţii de prima rnînă despre obiceiurile băştinaşilor şi acţiona ca intermediar cînd Phil dorea să intre în legătură directă cu unul din ei. Nu atît pentru ea, cît pentru romancierul care ar fi putut deveni Philip, Elinor dorea ca soţul ei să se lepede de obiceiul de a fi impersonal şi să înveţe să trăiască nu numai cu intelectul, dar şi cu intenţiile, sentimentele şi instinctele. îi încurajase în mod oic veleităţile pasionale pentru alte femei. Nu i-ar fi stricat să cîteva aventuri. Dorea foarte mult să-l ajute în cariera de
aibă
romancier; de mai multe ori, vâzîndu-l că se uită admirativ la e o femeie tînărâ, făcuse tot posibilul gă stabilească