pentru el
85
acel contact personal, pe care Philip n-ar fi reuşit niciodată să-l realizeze. Fireşte, era riscant. S-ar fi putut ca Philip să se îndrăgostească cu adevărat, să uite că e un intelectual şi să-şi schimbe caracterul, dar în avantajul unei alte femei. Elinor lua riscul asupra ei, deoarece socotea că opera lui literară avea prioritate în faţa propriei ei fericiri; pe de altă parte, era convinsă în taină că, de fapt, nu înfrunta nici un risc, că el nu-şi va pierde niciodată
capul într-atît încît să fugă cu o altă femeie. Admiţînd că tratamentul prin aventuri amoroase ar fi avut vreun efect, el urma să se desfăşoare într-o atmosferă calmă; dacă reuşea, Elinor era sigură că va şti cum să profite de pe urma efectelor fericite asupra lui Philip. în orice caz, pînă acum sistemul dăduse greş. -Infidelităţile lui erau neînsemnate şi nu-l influenţaseră prea mult. O cuprindea tristeţea şi uneori nebunia cînd constata că Philip rămînea acelaşi — inteligent, aproape uman, de o bunătate distantă, izolat în pasiunea şi senzualitatea lui, şi de b delicateţe impersonală. Elinor avea uneori senzaţia că îşi pierde minţile. De ce-l mai iubea? se întrebă ea. Era ca şi cum ai fi iubit o bibliotecă. într-o bună zi avea să-l părăsească, fără doar şi poate. Exagera cu dezinteresul şi devotamentul ei. Uneori trebuie să te gîndeşti şi la fericirea ta. Ce:ar fi de pildă să fii tu iubită, în loc să
trebuiască să iubeşti numai tu; să primeşti, în loc să dai necontenit... Da, într-o bună zi îl va părăsi — cu siguranţă. Trebuia să se gîndească şi la ea. Pe deasupra avea să fie şi o pedeapsă pentru Phil. O pedeapsă — căci era încredinţată că, dacă-l va lăsa, Philip va fi cu adevărat nefericit, în felul său. Atît cît putea fi el de nefericit. Şi poate că nefericirea avea să desăvîrşească minunea după care ea tînjea şi pentru a cărei înfăptuire se străduise atîţia ani. Poate că avea să-l facă sensibil, să-i dea o personalitate, să facă din el un romancier renumit. Poate că
era datoria ei să-l facă nefericit, datoria ei cea mai sfîntă. .
Un cîine traversă în goană drumul chiar prin faţa maşinii, trezind-o pe Elinor din reverie. Cît de brusc, cît de neaşteptat ţîşnise în universul îngust al farurilor! Existase o fracţiune de secundă, alergînd cu disperare, apoi dispăruse din nou în beznă, de cealaltă parte a lumii strălucitoare. Un alt cîine apăru deodată, urmărindu-l pe cel dintîi.
— Oh, strigă. Elinor. O să-l... (farurile tresăriră, apoi îşi reluară poziţia, iar ei simţiră o zdruncinătură, ca şi cum roata ar fi trecut peste o piatră; piatra însă chelălăi.) calce, încheie ea.
— L-a şi călcat.
Şoferul indian se întoarse şi-i privi rînjind. Avea dinţi albi şi strălucitori.
86
— Cîine, spuse el. Era mîndru de engleza lui.
— Bietul animal! se cutremură Elinor.
— A fost vina lui, spuse Philip. Nu s-a uitat. Aşa se întîmplâ cînd fugi după femeile din specia ta.
Urmă o tăcere. Philip o întrerupse.
— Moralitatea ar fi foarte ciudată, reflectă el cu voce tare, dacă am iubi numai în unele anotimpuri şi nu în tot cursul anului. Moralitatea şi imoralitatea s-ar schimba de la o lună la alta. Societăţile primitive' mai mult decît cele civilizate au tendinţa să iubească în anume anotimpuri. Chiar în Sicilia, în ianuarie, sînt de două ori mai multe naşteri decît în august. Ceea ce dovedeşte convingător că primăvara fantezia tinerilor. . Dar nu numai primăvara. Nu există nimic asemănător între oameni şi o iapă sau o căţea în călduri. Afară de, adăugă el, afară
poate de sfera morală. O femeie cu reputaţie proastă atrage ca o căţea în călduri. Proasta reputaţie denotă accesibilitate. Absenţa căldurilor la un animal echivalează cu obiceiurile şi principiile unei femei caste...
Elinor ÎI ascultă cu interes şi în acelaşi timp cu un fel de oroare. Pînă şi zdrobirea unui biet cîine era de ajuns să-i pună în mişcare inteligenţa vie şi neobosită. Un sărman cîine înfometat şi vagabond se alesese cu şira spinării ruptă sub roţile automobilului; accidentul îi evoca lui Philip doar o selecţie din statisticile cele mai importante din Sicilia, o speculaţie asupra relativităţii moralei şi o strălucită generalizare psihologică. Era amuzant, era neaşteptat, era minunat de interesant; dar, -vai, lui Elinor îi venea aproape să urle.
Capitolul VII
Scăpase de doamna Betterton, iar pe tatăl său şi pe Lady Edward îi evitase, făcîndu-le de departe un semn cu mîna; Walter putea s-o caute mai departe pe Lucy Tantamount. în cele din urmă o descoperi; Lucy tocmai ieşise din sufragerie şi de su'b arcade privea nehotărîtă în jur. în contrast cu rochia ei de doliu pielea era de o albeaţă scînteietoare. De corsaj, avea prins în ace un buchet mic de gardenii.
Ridicînd mîna ca să-şi aranjeze pârul negru şi lins, smaraldul de la inel aruncă spre el, prin încăpere, o rază verde, ca un semnal. Walter o măsură pe Lucy cu un fel de ură rece şi intelectuală, întrebîndu-se de ce o iubeşte. De ce? Nu exista nici un motiv, nici o justificare. Dimpotrivă, toate motivele pledau împotriva dragostei lui.
Deodată, Lucy se mişcă şi dispăru printre invitaţi. Walter porni în urmărirea ei. Trecînd prin faţa uşii de la sufragerie, îl zări pe Burlap, care, încetînd să mai facă pe pustnicul, bea şampanie şi asculta conversaţia contesei d'Exergillod. „Vai de mine! îşi spuse Walter, amintindu-şi propria lui experienţă
cu Molly d'Exergillod. Burlap probabil c-o adoră. Ar fi în stare.., Ar... Uite-o pe Lucy din nou, vorbind
— ce ghinion! — cu generalul Knoyle." Walter începu să dea tîrcoale prin apropiere, pîndind nerăbdător un prilej să i se adreseze.
— Te-am prins, în fine, îi spuse generalul lui Lucy, mîngîindu-i mîna. Te-am căutat toată seara.
Bătrînul, cu aerul lui cînd de satir, cînd de părinte, avea o slăbiciune pentru Lucy. „E o copilă
încîntătoare, încredinţa el pe toţi cei ce erau dispuşi să-l asculte. Ce siluetă superbă! Ce ochi!"
Generalul Knoyle prefera de obicei fetele mai tinere. „Nimic nu se compară cu tinereţea!" îi plăcea lui să spună. O veche prejudecată împotriva Americii şi a americanilor se transformase în entuziasm şi admiraţie cînd, la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani, vizitase California şi văzuse fetişcanele de la Hollywood^ şi frumuseţile în costume de baie de pe plajele Pacificului. Lucy avea aproape treizeci de ani; generalul o cunoştea de mult şi continua să o considere aproape tot atît de tînără, ca atunci cînd 0 întîlnise prima oară. Pentru el, Lucy avea încă vreo aptesprezece ani. îi mîngîie din nou mîna.
— Avem multe de discutat, spuse el.
— Mă bucur, răspunse Lucy cu o politeţe sarcastică. Din postul de observaţie, Walter pîndea tot timpul.
Generalul fusese odinioară un om arătos. Trupul înalt, strîns în corset, păstra încă un aer militar. Generalul zîmbi galant, ca un ofiţer de gardă, şi îşi pipăi mustaţa căruntă. în clipa următoare e transformă în bătrînul unchi s
glumeţ, ocrotitor şi demn de încredere. Lucy îl privi cu ochii ei de un cenuşiu-palid, şi zîmbi slab, cu o expresie de ironie distantă şi crudă. Walter o studie. Mici măcar nu arăta grozav de bine. Atunci de ce, de ce se îndrăgostise de ea? Simţea nevoia unor explicaţii, a unor justificări. De ce? întrebarea revenea cu persistenţă. Nu găsea nici un răspuns. Pur şi simplu se îndrăgostise de ea nebuneşte de cînd o văzuse prima dată.
întorcîndu-şi capul, Lucy îl zări. îi făcu un semn cu mîna să se apropie şi îl strigă. Walter se prefăcu surprins, uimit şi încîntat.