— De ce mă iubeşti? îl întrebă Lucy din colţul ei. Walter deschise ochii. Treceau pe sub un felinar. Prin
fereastra maşinii, lumina felinarului căzu pe faţa lui Lucy. O clipă, figura ei se desprinse vag din întuneric, apoi se confundă cu umbra, devenind din nou invizibilă — o mască palidă, blazată, exprimînd o indiferenţă ironică, un fel de apatie profundă.
— Tocmai asta mă întrebam şi eu, răspunse Walter. Mai bine mă lipseam.
— Aş putea, ştii bine, să spun acelaşi lucru. Nu eşti foarte amuzant cînd te porţi aşa.
„Cît sînt de plicticoşi bărbaţii care îşi închipuie că pînâ să-i întîlneşti pe ei nu ai mai fost îndrăgostită", reflectă
Lucy. Walter îi plăcea, totuşi. Era un bărbat atrăgător. „Atrăgător" nu era cuvîntul potrivit. Nu avea absolut nimic atrăgător, dacă s-ar fi decis să şi-l ia ca amant. Nostim, iată cuvîntul. Un amant nostim? Nu prea era genul ei. îi plăcea cu toate acestea. Era foarte simpatic, şi pe deasupra inteligent; putea fi un însoţitor agreabil.
Dragostea lui exagerată, deşi agasantă, avea cel puţin meritul de a-l face să-i fie foarte credincios. Pentru Lucy asta conta. Se temea de singurătate şi voia să aibă la dispoziţie jn permanenţă , un grup de cavaleri credincioşi.
Walter o întovărăşea cu un devotament de cîine. Dar de ce aducea uneori cu un cîine bătut? Prea era servil. Ce caraghios! Lipsa lui de mîndrie o scoase brusc din sărite.
— Ascultă, Walter, spuse ea ironic, apucîndu-i mîna, de ce nu-mi spui ceva?
98
Walter nu răspunse.
— Ai amuţit? Degetele ei se plimbară cu o mişcare electrizantă pe dosul palmei şi îi apucară
încheietura mîinii. — Unde ţi-e pulsul? îl întrebă ea după o clipă. Nu-l simt nicăieri. Pipăi pielea fină cătînd pulsaţia arterei. Walter simţi vîrful degetelor ei cam reci atingîndu-i încheietura, uşor şi excitant. — Nu cred că ai puls, spuse ea. Am impresia că sîngele a stagnat. Vocea îi devenise dispreţuitoare. „E caraghios, îşi spunea ea. Oribil de caraghios." — Pur şi simplu a stagnat, repetă Lucy şi, brusc, cu o răutate fulgerătoare, îşi înfipse unghiile cu vîrfurile lor ascuţite. Walter scoase un. strigăt de surpriză şi de durere. — Asta meriţi, spuse ea, rîzîndu-i în faţă.
Walter o apucă strîns de umeri şi începu s-o sărute sălbatic. Furia îi accentuase dorinţa; săruturile erau o răzbunare. Lucy închise ochii şi i se lăsă moale în braţe. începea să simtă prin piele o furnicare de plăcere, amestecată cu un tremur nervos. Deodată, simţi cum degete cu unghii ascuţite încep s-o ciupească, pizzicato, de corzile nervilor. Ţinînd-o în braţe, Walter îi simţea trupul tresărind involuntar, ca şi cînd ar fi fost brusc rănit. în timp ce o săruta, se întrebă dacă ea se aşteptase sau sperase ca el să reacţioneze astfel la provocările ei. îi prinse gîtul subţire în mîini. Degetele lui se aflau pe trahee. Apăsă uşor.
— într-o zi, spuse el, cu dinţii încleştaţi, am să te strîng de gît-
Lucy se mulţumi să rîdă. Walter se aplecă şi o sărută înăbuşindii-i rîsul. Contactul buzelor lui îi provocă lui Lucy o senzaţie ascuţită şi tăioasă, un fel de fior dureros. Simţi o nouă furnicare prin piele. Nu se aşteptase la un răspuns atît de feroce, de sălbatic din partea lui. Era plăcut surprinsă.
Taxiul intra în piaţa Soho, încetini şi opri. Ajunseseră la destinaţie. Walter îi dădu drumul şi se îndepărtă
de ea.
Lucy deschise ochii şi-l privi.
— Şi-acum? întrebă ea provocator, a treia oară în acea seară. Urmă o clipă de tăcere.
— Lucy, spuse el, hai în altă parte. Nu aici, nu la localul ăsta îngrozitor. într-altă parte, unde să fim numai noi.
Vocea îi tremura iar ochii o implorau. Izbucnirea lui se calmase, şi Walter devenise iar umil ca un cîine.
— Să spunem şoferului să meargă mai departe.
Lucy zîmbi şi clătină din cap. De ce-o implora? De ce se comporta atît de servil? „Caraghiosul, cîinele bătut!"
— Te rog, te rog mult! o imploră el.
99
Ar fi trebuit să comande. Ar fi trebuit să poruncească şoferului să meargă mai departe, apoi să o ia din nou în braţe.
— Imposibil, spuse Lucy, şi cobori din maşină. Dacă se purta ca un cîine bătut, merita să fie tratat la fel.
Nefericit şi umilit, Walter o urmă.
Sbisa îi primi personal în pragul restaurantului. Se ploconi,, îşi agită mîinile groase şi albe, iar surîsul larg îi încreţi obrajii uriaşi într-o succesiune de valuri. Cînd sosea Lucy, creştea consumul şampaniei.
Era o clientă foarte apreciată.
— A venit domnul Spandrell? întrebă ea. Dar domnul şi doamna Rampion?
'■
— Da, da, repetă bătrînul Sbisa, cu o emfază napolitană, gata să devină aproape orientală. Fireşte că
se aflau acolo, iar dacă n-ar fi fost, Sbisa ar fi putut să^i aducă, de dragul ei, şi cîte doi din fiecare. —
Ce mai faceţi? Bine, nu-i aşa? Cel puţin aşa sper. Avem nişte langustă formidabilă astă-seară, absolut formidabilă. în timp ce vorbea, îi conduse în restaurant.
Capitolul VIII
— Reproşez lumii noastre apatia ei morbidă şi înfiorătoare, [spuse Mark Rampion.
Mary Rampion izbucni într-un puternic hohot de rîs, ce venea din fundul plămînilor. Un rîs molipsitor.
— N-ai afirma asta, spuse ea, dacă ai fi propria ta soţie. Apatie? Aş putea să te învăţ eu ce înseamnă asta.
Prin înfăţişarea lui, Mark Rampion era departe de a fi apatic. Avea profilul abrupt, nasul coroiat şi fioros ca un bisturiu şi bărbia ascuţită. Ochii lui albaştri te fixau pătrunzător, iar părul foarte fin, auriu-roşcat, tremura la fiecare mişcare, ca o flacără în vînt.
— Dar nici tu nu eşti tocmai o oiţă, spuse Rampion. Doi oameni nu reprezintă însă lumea. Vorbeam despre lume, şi nu despre noi. Lumea e vlăguită, ascultă-mă pe mine. Ca unul din acei oribili cotoi mari şi castraţi.
— Şi războiul mondial ţi s-a părut un lucru fără vlagă? îl întrebă Spandrell din penumbra ce înconjura micul spaţiu scăldat în lumina roz a lămpii de pe masă. Stătea aplecat pe un scaun ale cărui picioare din spate se sprijineau de perete.
— Pînă şi războiul, spuse Rampion. A fost un act de sălbăticie civilizată. Oamenii nu s-au dus să se lupte fiindcă li s-a înfierbîntat sîngele, ci fiindcă li s-a ordonat, fiindcă au fost cetăţeni conştiincioşi. „Omul e un animal dispus să lupte", cum îi place tatălui tău vitreg să afirme în discursurile lui. Regret însă că omul e un animal domestic.
— Şi devine pe zi ce trece mai domestic, spuse Mary Rampion; împărtăşea părerile soţului ei, sau, mai exact, împărtăşea cele mai multe din sentimentele lui şi, conştient sau inconştient, îi împrumuta părerile cînd dorea să-şi exprime aceste sentimente. —
Fabricile, creştinismul, ştiinţa, respectabilitatea, educaţia noastră sînt de vină, explică ea. Apasă
asupra omului modern, îi storc viaţa. Din cauza lor...