— Taci din gură, pentru numele lui Dumnezeu, spuse i
101
— Dar nu spuneai tu asta?
— Cînd o spun eu are un sens. Cînd o spui tu devine cu totul altceva.
Expresia de supărare de pe faţa lui Mary Rampion se şterse, începu să rîdă.
— Admit că n-am excelat niciodată în raţionamente, spuse ea bine dispusa. Ai putea să fii însă ceva mai politicos cînd sîntem în public.
— Nu pot suferi proştii.
— Ai să-l „suferi" pe unul, de-o să te doară rău de tot, daca nu bagi de seamă, îl ameninţă ea glumeţ.
— Dacă vrei să-i dai cu o farfurie în cap, spuse Spandrell, împingîndu-i una în timp ce vorbea, nu te jena de mine.
Mary îi mulţumi.
— I-ar face bine, spuse ea. E aşa de plin de el.
— Şi nici ţie nu ţi-ar strica, îi replică Rampion, dacă ţi-aş învineţi în schimb un ochi.
— Hai încearcă. Mă bat cu tine cu o mînă legată ia spate. Izbucniră cu toţii în rîs.
— Eu pariez pe Mary, spuse Spandrell, legănîndu-se pe scaun.
Zîmbind cu o satisfacţie pe care i-ar fi fost greu s-o explice, îi privi pe rînd — întîi pe omuleţul subţirel, fioros şi sigur de sine, apoi pe femeia corpolentă şi blondă. Luaţi separat, erau reuşiţi; împreună, însă, ca pereche, erau şi mai reuşiţi. Fără să-şi dea seama, se simţi deodată fericit.
— O să disputam meciul într-una din zilele astea, spuse Rampion, şi o apucă de mînă.
Avea o mînă delicată, sensibilă şi expresivă. „O adevărata mînă de aristocrat", îşi spuse Spandrell. Mîinile lui Mary erau necioplite, vulgare, pătrate, puternice şi oneste, ca ale unui ţăran. Şi, totuşi, prin naştere, Rampion era ţăranul, iar Mary aristocrata. Asta dovedea din plin ce prostii afirmă specialiştii în ereditate.
— Un meci de box în zece runde, continuă Rampion. Fără mănuşi. Se întoarse spre Spandrell. — Ascultă, ar trebui să te însori.
Fericirea lui Spandrell se spulberă brusc, ca şi cum o zguduitu'ră l-ar fi trezit la realitate. Era furios pe sine. Ce rost avea să facă sentimentalism cu un cuplu fericit?
— Nu ştiu să boxez, răspunse el.
Rampion simţi în veselia lui Spandrell o amărăciune, o crispare.
— Te asigur că ar trebui să te însori, spuse Rampion, încercînd să-i descifreze expresia.
102
Capul lui Spandrell se afla însă în umbră, iar lumina lămpii de pe masă îi despărţea, venindu-i lui Rampion în ochi.
— Vorbesc foarte serios, spuse la rîndul ei Mary. Ar trebui să -te însori. Ai fi alt om.
Spandrell izbucni într-un ris scurt şi provocator; lăsă scaunul să revină pe cele patru picioare şi se aplecă peste masă. împinse ceaşca de cafea şi paharul de lichior pe jumătate gol, îşi fixă coatele pe. masă şi îşi prinse bărbia în palme. Faţa îi apăru în lumina roz a lămpii. „Parc-ar fi un animal monstruos, îşi spuse Mary, un monstru întrun budoar roz." Pe acoperişul catedralei Notre-Dame văzuse un monstru exact în atitudinea asta, aplecat înainte şi ţinîndu-şi între gheare faţa de demon. Numai că acel monstru semăna cu un drac ridicol; expresia lui exagerat de diabolică te împiedica să-i iei în serios aerul satanic. Spandrell însă era un om în carne şi oase, nu o caricatură; iată de ce expresia lui avea ceva mult mai sinistru şi mai tragic. Era atît de tras la faţă, încît oasele obrajilor şi ale bărbiei răzbăteau prin pielea întinsă. Ochii cenuşii i se cufundaseră în fundul capului. Pe această
mască mortuară doar gura era cărnoasă — o gură largă, cu buze răsfrînte ca două cicatrice groase.
„Cînd Spandrell zîmbeşte, spusese odată Lucy Tantamount, gura lui parcă-i o operaţie de apendicită, zîmbind ironic." Cicatricea roşie era senzuală, dar în acelaşi timp fermă, hotărîtă, ca şi bărbia rotundă. în jurul ochilor şi la colţul buzelor pielea se încreţise. Părul cafeniu şi des începuse să se retragă de pe frunte.
„Ai putea să-i dai cincizeci de ani, îşi spuse Mary Rampion. Şi, totuşi, ce vîrstă are?" Făcu cîteva calcule şi ajunse la concluzia că nu putea să aibă mai mult de treizeci şi doi, treizeci şi trei de ani. Exact vîrsta potrivită să
se însoare şi să-şi întemeieze un cămin. . '
— Ai fi alt om, repetă ea.
-r- D;v nu doresc în mod special să fiu alt om. Mark Rampion dădu din cap.
— Da, asta-i nenorocirea cu tine, Spandrell. îţi place să te bălăceşti în mocirla ta dezgustătoare şi infectă. Nu vrei să te vindeci. Te complaci în scîrboşenia ta, eşti chiar mîndru de ea.
— Căsătoria te-ar vindeca, persistă Mary, combătînd neobosită şi entuziastă pentru binecuvîntarea bisericească, căreia îi datora întreaga ei viaţă şi fericire.
— Afară de cazul, fireşte, cînd căsătoria nu i-ar distruge soţia, spuse Rampion. Ar putea s-o infecteze cu propria lui gangrena.
103
Spandrell îşi azvîrli capul pe spate şi, după cum a.vea obiceiul, izbucni într-un rîs adînc, deşi greu de auzit, un fel de explozie mută.
— Admirabil! spuse el. Admirabil! Primul e, într-adevăr, cel mai temeinic argument pe care l-am auzit vreodată
în favoarea căsătoriei; aproape că m-ai convins. Niciodată n-am ajuns cu asta pînâ la pragul căsătoriei.
— Care „asta"? întrebă Rampion, încruntîndu-se puţin.
îi displăcea felul melodramatic şi cinic de a vorbi al lui Spandrell. Era aşa de încîntat, lua-l-ar dracu, de obrăznicia lui. Ca un copil prost.
— Cu procesul de infectare. M-am oprit întotdeauna la pragul ofiţerului stării civile. Data viitoare, însă, am să-l trec. Mai bău puţin coniac. — Eu sînt ca Socrate, urmă el. Am fost însărcinat de divinitate să corup tineretul, şi mai ales tinerele. Am misiunea să le educ, conducîndu-le pe căi greşite. îşi aruncă din nou capul pe spate, şi rîse tăcut.
Rampion îl privi dezgustat. Spandrell juca teatru, exagerîndu-şi rolul, pentru a se convinge astfel de propria lui existenţă.
— Dac-ai şti ce-nseamnă căsătoria!- interveni cu seriozitate Mary. Dac-ai şti. .
— Dar, draga mea, evident că ştie, o întrerupse Mark Rampion nerăbdător.
— Sîntem căsătoriţi de mai bine de cincisprezece ani, continuă ea, simţind cum vibrează spiritu-i de misionară, şi te încredinţez. .
— în locul tău eu nu mi-aş pierde vremea insistînd. Mary îşi privi întrebătoare soţul. Cînd veneau în discuţie
relaţiile dintre oameni avea o încredere oarbă în judecata lui, căci Mark îşi croia drum prin labirintul relaţiilor cu un tact sigur, pe care ea nu putea decît să-l invidieze, nu să-l şi urmeze. „Mark simte sufletul oamenilor", spunea Mary. Ea, în schimb, nu-l simţea. înţeleaptă, se lăsase condusă. îl privi. Rampion se uita fix la ceaşca de cafea; fruntea i se încreţise de enervare; era limpede că vorbise serios.
— Foarte bine, atunci, spuse ea, şi îşi aprinse o nouă ţigară. Spandrell îi privi aproape triumfător.
— Am o metodă specială pe care o aplic fetelor tinere, zise el pe acelaşi ton cinic.
Mary închise ochii şi se gîndi la vremea cînd ea şi Rampion fuseseră tineri.
Capitolul IX
— Ce pată urîtă! spuse tînăra Mary cînd ajunseră în vîrful dealului şi se uitară în jos. La poalele dealului se afla orăşelul Stanton-in-Teesdale cu acoperişuri de ţiglă înnegrite, cu coşuri pline de funingine, şi cu fumul lui.
Dincolo de orăşel, cît vedeai cu ochii, se întindea landa. Soarele strălucea iar norii aruncau umbre uriaşe.
— Urît mai e peisajul nostru! continuă Mary. N-ar trebui să existe aşa ceva, vorbesc foarte serios.