— „Fiecare perspectivă e plăcută, numai omul e josnic", cită ratele ei George.
Celălalt tînăr era o fire mai practică.
— Dac-am putea amplasa aici o baterie, sugeră el, şi am trage cîteva sute de proiectile asupra orăşelului. .
— Ar fi excelent, spuse Mary cu convingere. Nici nu s-ar autea ceva mai nimerit.
încuviinţarea ei îl umplu de fericire pe tînărul militar. Era îndrăgostit nebuneşte de Mary.
— Tunuri grele, adăugă el, încercînd să-şi îmbunătăţească propunerea.
Gfiorge îl întrerupse.
— Cine dracu-i ăsta? întrebă el.
Cei doi priviră în direcţia în care arăta George. Un străin urca dealul, îndreptîndu-se spre ei.
— Habar n-am, spuse Mary privindu-l.
Tînărul străin se apropie. Avea vreo douăzeci de ani, nasul coroiat, ochii albaştri; părul mătăsos, foarte deschis, i se înfoia în vînt, căci nu purta pălărie. Era îmbrăcat cu o haină Norfolk, prost croită şi dintr-o stofă de o calitate inferioară, şi cu o pereche de pantaloni din flanel cenuşiu, cu genunchi ieşiţi. Avea o cravată roşie. Umbla fără
baston.
— Parc-ar vrea să vorbească cu noi, spuse George. într-adevăr, tînărul se îndrepta spre ei. Mergea repede şi hotărît, ca şi cum ar fi pus la cale o afacere importantă.
105
„Ce figură extraordinară, îşi spuse Mary, în timp ce tînărul se apropia. Dar ce bolnav pare! Ce slab şi ce palid."
însă ochii străinului, prin forţa vie pe care o râspîndeau, îi interziceau orice sentiment de milă.
Tînărul se opri în faţa lor, îşi îndreptă trupul subţire, şi rămase complet ţeapăn, de parcă ar fi fost la paradă.
Atitudinea lui avea o oarecare aroganţă; faţa exprima de asemenea o aroganţă reţinută. îi privi pe rînd, ţintă; ochii îi străluceau.
— Bună ziua, spuse el. Făcu un efort imens ca să vorbească. Se sjmţea obligat să li se adreseze, căci observase nepăsarea şi obrăznicia de pe feţele lor stupide şi bine hrănite.
— Bună ziua, răspunse Mary în locul celorlalţi.
— N-am ştiut că mă aflu pe o proprietate particulară, spuse necunoscutul. Vă supără?
Seriozitatea sa arogantă se adinei. îi privi posomorit. Tinerii îl studiau parcă de cealaltă parte a unei bariere, de foarte departe, de pe poziţiile privilegiate ale unei alte clase. îi examinau hainele. Ochii lor trădau duşmănie, dispreţ şi un fel de teamă.
— Am intrat fără să cer voie, repetă el.
Avea o voce cam stridentă, dar muzicală şi cu un accent rural.
„E una din puşlamalele de pe aici", îşi spuse George.
— N-am cerut voie.
Ar fi fost mult mai comod să se strecoare din parc, nebăgat de seamă. Iată de ce era silit" să-i înfrunte.
Se lăsă tăcere. Tînărul militar îi întoarse spatele. Nu voia să aibă de-a face cu această istorie neplăcută. La urma urmei, nu-l privea cîtuşi de puţin. Parcul aparţinea tatălui lui Mary, el nu era decît un invitat.
— Am o vorbă a mea: „Mereu vesel şi bine dispus", fredona el, privind peste orăşelul negru din vale.
George rupse tăcerea.
— Dacă ne supără? spuse el, repetînd cuvintele străinului. Faţa i se făcuse pară.
„Ce caraghios e George", îşi spuse Mary privindu-l. Parcă-i un viţel. Un viţel care roşeşte.
— Dacă ne supăra? „Mitocanul dracului, obraznicul!" George se indignă pe bună dreptate. închipuie-ţi că
ne supără. Şi-am să te rog să. .
— Nu ne supără cîtuşi de puţin, spuse Mary izbucnind în rîs. Cîtuşi de puţin.
Fratele ei se înroşi şi mai tare.
106
— Ce-nseamnă asta, MaryJ? o întrebă el furios. („Veşnic vesel şi bine dispus", fredona mai indiferent ca niciodată tînărul militar.) — Locul ăsta-i proprietate particulară.
— Nu ne supără cîtuşi de puţin, spuse ea, uitîndu-se la străin şi nu la fratele ei. Nu ne supără cîtuşi de puţin, dacă cei care intră în parc îşi recunosc greşeala, aşa cum ai făcut dumneata.
îi zîmbi, dar chipul tînărului rămase serios şi mîndru. Privirea lui serioasă şi vie o forţă pe Mary să devină şi ea brusc serioasă. înţelese deodată că intrusul nu avea deloc chef de glumă. Se ridicau probleme grave şi importante. Nu îşi dădea însă seama de ce erau grave sau importante. Intuia doar vag că nu-i o glumă.
— La revedere, spuse ea, şi-i întinse mîna. Străinul ezită o clipă, apoi i-o strînse.
— La revedere, spuse el. Am să ies din parc cît se poate de repede.
Şi, întorcîndu-se, se îndepărtă grăbit.
— Ce dracu-nseamnă asta? izbucni George, adresîndu-se furios surorii lui.
— Taci din gură! îi răspunse ea enervată.
— Să dai mîna cu tipul ăsta! continuă el să protesteze.
— Cam plebeu individul, nu? interveni şi prietenul militar. Mary îi privi pe rînd şi, fără să le răspundă, plecă.
„Ce
grosolani!" Cei doi tineri o urmară.
— Aş dori, pentru numele lui Dumnezeu, ca Mary să înveţe să se poarte, spuse George fierbînd încă de furie.
Tînărul militar scoase cîteva sunete menite s-o scuze. Era îndrăgostit de ea; atît că, uneori, e drept, Mary devenea aproape penibil de familiară. Era singurul ei defect.
— Să dai mîna cu ţărănoiul acela! bombăni George. Aceasta a fost prima lor întîlnire. Mary avea pe atunci
douăzeci şi doi de ani iar Mark Rampion un an mai puţin. Tocmai terminase anul doi la Universitatea din Sheffield şi se întorsese la Stanton ca să-şi petreacă vacanţa de vară. Mama lui locuia într-una din căsuţele de lîrigă gară. Primea o mică pensie, soţul ei fusese poştaş, şi mai cîştiga cîţiva bani cosînd. Mark urmase liceul datorită unei burse. Fraţii săi mai tineri şi mai puţin talentaţi începuseră între timp să muncească.
Un tînăr cu totul remarcabil, insistă parohul bisericii, cînd peste cîteva zile trecu în revistă cariera lui Mark.
Aprecierea avea loc cu ocazia unui bazar de binefacere, organizat de biserică, şi urmat de un garden party la parohie.
107
Cîţiva copii de la şcoala duminicală jucaseră o mică piesă în aer liber. Sceneta fusese scrisă de Mark Rampion.
— A scris-o singur, încredinţa parohul pe doamnele şi domnii adunaţi acolo. Şi ştie să şi deseneze.
Tablourile sînt poate cam excentrice, cam... — ezită.
— Extrem de ciudate', îi sugeră fiica lui, cu un surîs de burgheză înstărită, mîndră de lipsa ei de pricepere.
— Foarte talentat, continuă parohul. Puiul de lebădă de pe rîul Tees', adăugă el rîzînd, cu un sentiment de vanitate şi,parcă de vinovăţie. Avea o slăbiciune pentru aluziile literare.
Doamnele şi domnii z'mbiră superficial.
Copilul minune le fu prezentat. Mary îl recunoscu pe intrus.
— Ne-am mai cunoscut, spuse ea.
— Admiram parcui fără să fi cerut voie.
— Eşti binevenit oricînd. Cuvintele ei îl făcură să zîmbească puţin ironic, avu ea impresia. Se înroşi, temîndu-se să nu pară fals amabilă. Presupun că ai să mai admiri perspectiva, fie că eşti binevenit sau nu, adăugă ea cu un rîs scurt şi nervos.
Mark nu răspunse; dădu din cap şi continuă să zîmbească.
Tatăl lui Mary veni să-l felicite. Elogiile sale striveau mica piesă delicată, de parcă ar fi fost călcată în picioare de elefanţi. Lui Mary i se strînse inima. Simţea că totul fusese ratat, definitiv ratat. Din nenorocire, îşi dădu însă