Era stupid să te simţi astfel. Ce sens avea să fii fericit cînd te afli de cealaltă parte a unei prăpăstii?
— Ai să te,distrezi, îi repetă el amărît. O masă, un vin bun, oameni distinşi, o conversaţie spirituală, apoi la teatru. O seară ideală, nu? Vocea îi deveni extrem de dispreţuitoare.
Mary îl privi tristă şi îndurerată, întrebîndu-se ce-l apucase deodată să strice amintirea după-amiezii.
— Nu ştiu de ce vorbeşti aşa, spuse ea. Tu ştii? întrebarea îi răsună în minte multă vreme după ce se
despărţiră. „Tu ştii?" Fireşte că ştia. Doar ştia că există o prăpastie.
Se întîlniră din nou la Stanton în Săptămîna Patimilor. între timp schimbaseră multe scrisori, iar Mary primise o cerere în căsătorie de la prietenul care voise să radă Stantonul de pe pămînt cu artileria grea.
Spre surpriza şi oarecum spre amărăciunea rudelor, îl refuzase.
114
— E un băiat foarte simpatic, insistase mama ei.
— Ştiu, dar nu poţi să-l iei în serios, nu-i aşa?
— De ce nu?
— Pe deasupra, continuase Mary, nici nu există, de fapt. Nu există în întregime. E doar o bucată de carne, atît.
Nu te poţi mărita cu cineva care nu există. Se gîndise la figura izbitor de Vie a lui Rampion; părea înflăcărată, violentă şi strălucitoare. — Nu te poţi mărita cu o fantomă, chiar dacă o poţi pipăi, şi e solidă; mai ales dacă e solidă. Izbucni în rîs.
— Nu ştiu la ce te referi, spusese doamna Felphan cu demnitate.
— în schimb, eu ştiu, răspunsese Mary. Ştiu bine. Şi în definitiv asta contează în primul rînd.
Plimbîndu-se cu Rampion prin landă îi povesti cum a ignorat fantoma militară mult prea insistentă. Mark nu spuse nimic. Se lăsă o tăcere îndelungată. Mary se simţi dezamăgită şi în acelaşi timp ruşinată de dezamăgirea ei.
„îşi închipuie, îşi spuse ea, că e o manevră de-a mea ca să mă ceară în căsătorie."
Zilele treceau. Rampion continua să fie tăcut şi posomorit. Cînd îi cerea explicaţii, Mark îi vorbea nefericit despre perspectivele ce-l aşteptau. La sfîrşitul verii, urma să-şi încheie studiile universitare şi trebuia să se gîndească la o carieră. Singura care părea să i se ofere imediat — căci nu-şi putea permite luxul să aştepte —
era învăţămîntul.
— învăţămîntul, repetă el eu o mare groază, învăţămîntul! Te miră că sînt abătut?
Nefericirea lui avea însă şi alte cauze în afară de perspectiva de a fi .silit să aleagă cariera învăţămîntului. „O să
rîdă de mine, dacă o cer în căsătorie?" se întreba el. Nu credea că Mary va rîde de el. Dar dacă nu-l refuza, era oare cinstit s-o ceară în căsătorie? Era cinstit s-o vîre în viaţa pe care urmau s-o ducă împreună? Poate că avea banii ei; în cazul acesta se punea problema onoarei lui.
— Mă vezi pe mine pedagog? o întrebă el cu voce tare. Pedagogul reprezenta în ochii lui un ţap ispăşitor.
— De ce să fii pedagog cînd ştii să scrii şi să desenezi? Poţi trăi din talentul tău.
— Nu cred. Pedagogia, cel puţin, înseamnă siguranţă.
— Dar de ce-i nevoie de siguranţă? întrebă Mary aproape dispreţuitor.
Rampion rîse.
— N-ai pune o astfel de întrebare, dacă ăr trebui să trăieşti dintr-o leafă săptămînală şi să fii la discreţia unui preaviz
115
săptămînal. Nimic nu se compară cu banii cînd e vorba de promovat curajul şi încrederea în sine.
— E adevărat, în această privinţă banii ajută. Curajul şi încrederea în sine sînt virtuţi.
Continuară să se plimbe în tăcere.
— Ascultă, spuse Rampion în cele din urmă, privind-o, tu eşti responsabilă de ce-am să-ţi spun.
încercă să rîdă. — Curajul şi încrederea în sine sînt virtuţi, aşa ai afirmat. încerc să trăiesc la înălţimea principiilor tale morale. Curaj şi încredere în sine! Uite, îţi mărturisesc că te iubesc.
Se lăsă o nouă tăcere îndelungată. Mark aştepta: inima îi bătea mai tare, parcă de spaimă.
— Ce spui? întrebă el în sfirşit.
Mary se întoarse spre el, îi luă mîna şi i-o sărută.
Şi înainte şi după căsătorie, Rampion avu deseori prilejul să admire virtuţile generate de avere. Mary îl convinse să renunţe la ideea de a fi învăţător şi să se bizuie în întregime pe inteligenţa proprie pentru a-şi face o carieră. Ea avea încredere pentru amîndoi.
— N-am de gînd să mă mărit cu un învăţător, insistă ea. Şi n-o făcu; luă în schimb ca soţ un dramaturg căruia nu i se
jucase nici o piesă, afară de cea de la bazarul organizat de biserica din Ştanton-in-Teesdale, şi un pictor care nu vînduse nici un tablou.
— O să murim de foame, o avertiză el.
Spectrul foamei îl urmărea, căci îl văzuse prea des pentru a-l putea ignora.
— Prostii, spuse Mary, sigură pe ce ştia. Nu moare nimeni de foame.
Nici unul din cunoscuţii ei nu suferise vreodată de foame. Prostii. La urmă, râmase cum spunea ea.
Intrucît cariera nesigură de pictor şi sciitor trebuia întreprinsă cu ajutorul banilor lui Mary, Rampion nu se simţea foarte dispus s-o urmeze.
— Nu pot să trăiesc din banii tăi. Nu pot primi banii ţăi.
— Dar nu trăieşti din banii mei, insistă Mary; reprezinţi doar o investiţie. Pun capital la dispoziţie cu speranţa de-a obţine o dobîndă bună. Ai să trăieşti din banii mei un an sau doi, pentru ca eu să pot trăi apoi toată viaţa din banii tăi. E o afacere, mai bine zis e o speculaţie neruşinată.
Mark fu silit să rîdă.
— Şi, în orice caz, continuă ea, n-ai să trăieşti mult timp din banii mei, căci opt sute de lire n-au să ţină la infinit.
116
Acceptă în cele din urmă să ia cu împrumut cele opt sute de lire ale ei, cu dobîndă obişnuită. îi lua însă
cu regret, simţind că într-un fel îşi trăda clasa. Să porneşti în viaţă cu opt sute de lire era prea uşor, însemna să eviţi greutăţile şi să profiţi pe nedrept. Dacă n-ar fi avut sentimentul responsabilităţii faţă
de propriul său talent, ar fi refuzat banii şi ar fi încercat cu disperare şi fără un sfanţ să devină scriitor, sau ar fi urmat cariera sigură a pedagogiei. Cînd, in sfîrşit, consimţi să primească banii, îi puse condiţia să nu accepte niciodată nimic de la rudele ei. Mary primi.
— Nici nu sînt foarte dispuşi să-mi dea, adăugă ea rîzînd. Avusese dreptate. Groaza tatălui ei la auzul acestei
mezalianţe confirmă din- plin aşteptările lui Mary. Din partea lui nu exista primejdia de a deveni bogată.
Se căsătoriră în august şi plecară imediat în străinătate. Pînă la Dijon merseră cu trenul şi de acolo o luară pe jos, în direcţia sud-est, spre Italia. Rampion nu ieşise niciodată din Anglia. Ciudăţeniile din Franţa reprezentau pentru el simbolul noii vieţi pe care tocmai o începuse şi a noii libertăţi pe care o dobîndise. Mary, pe de altă parte, se dovedi la fel de nouă ca şi ţara pe care o străbăteau. Era plină de încredere în ea şi de o nesăbuinţă care lui Mark i se păruse de-a dreptul stranie şi extraordinară.
întîmplări mărunte îl impresionară. De pildă, odată, Mary îşi uită o pereche de pantofi de rezervă la ferma unde îşi petrecuseră noaptea. Descoperiră pierderea tocmai tîrziu, după amiază. Rampion propusese să se întoarcă pe jos şi să-i caute. Mary nici nu vru să audă.
— Ducâ-se, spuse ea. Nu merită să ne facem sînge rău. Lasă pantofii să îngroape pantofii.1
Mark se înfurie.