— Nici nu mă îndoiesc, spuse Mary indignată, dar la ce foloseşte?
— Ca distracţie, răspunse Spandrell cu un cinism teatral. Face să treacă timpul şi înlătură plictiseala.
— Şi mai ales, continuă Mark Rampion, fără să-şi ridice privirea din ceaşca de cafea, mai ales te răzbuni. E un fel de-a te răzbuna pe femei; fiindcă sînt femei şi încă foarte atrăgătoare, un fel de a-ţi exprima ura împotriva lor şi a ceea ce reprezintă ele, un fel de a-ţi exprima ura faţă de tine însuţi. Nenorocirea ta, Spandrell, continuă el, ridicînd deodată cu un aer acuzator ochii strălucitori şi trişti spre celălalt, e că te urăşti cu adevărat.
Deznodămîntul (fir.).
124
Urăşti însăşi izvorul vieţii tale, şi ultima ei raţiune — căci nu poţi să negi că atracţia sexuală e elementul fundamental al vieţii. Iar tu o urăşti, o urăşti din răsputeri.
— Eu?
Era o acuzaţie cu totul nouă. Spandrell se obişnuise să se audă criticat pentru excesul în dragoste şi în plăcerile simţurilor.
— Nu numai tu, ci toţi ăştia. Cu o mişcare a capului indică pe ceilalţi meseni — Toţi oamenii respectabili. De fapt, aproape toată lumea. E o boală a omului modern. Am numit-o boala lui Isus, prin analogie cu boala lui Bright1. Sau mai degrabă boala lui Isus şi a lui Newton, căci oamenii de ştiinţă sînt la fel de vinovaţi ca şi creştinii. Ca, de altfel, şi marii oameni de afaceri. E boala lui Isus, a lui Newton şi a lui Henry Ford2. Ei trei aproape că ne-au omorît. Ne-au smuls viaţa din trup şi ne-au umplut cu ură.
Pe Rampion' îl pasiona acest subiect. îşi petrecea timpul lucrînd la un desen care ilustra simbolic teoria lui. Isus, îmbrăcat sumar în zdrenţele din ziua răstignirii, şi un chirurg în halat şi cu scalpelul în mînă stăteau în picioare de fiecare parte a unei mese de operaţie pe care se afla culcat, micşorat din cauza perspectivei şi cu tălpile îndreptate spre spectatori, un om crucificat şi pe jumătate disecat. Din rana groaznică ce i se deschidea în pîntece se revărsa un colac de maţe care se amesteca jos cu maţele unei femei spintecate, ce sîngera profund şi zăcea în prim plan; printr-o metamorfoză alegorică, maţele se transformau într-un imens ghem.de şerpi vii. Fundalul desenului reprezenta un peisaj cu ^dealuri presărate cu coşuri de case şi mine negre de cărbuni. într-o parte, în spatele figurii lui Isus, doi îngeri —■ produsul spiritual al mutilărilor săvîrşite de cei ce făcuseră, vivisecţia —
încercau să se înalţe cu aripile larg deschise. Zadarnic însă, căci picioarele li se încurcaseră printre şerpii încolăciţi. Cu toate sforţările, nu reuşeau să se ridice de la pămînt,
— Isus şi oamenii de ştiinţă fac vivisecţiune pe noi, continuă el gîndindu-se la tablou. Ne ciopîrţesc trupurile.
— De ce nu, în fond? se împotrivi Spandrell. Poate că trupurile noastre sînt destinate vivisecţiunii.
Sentimentul de ruşine e semnificativ. Ne e brusc ruşine de trupul nostru şi de activităţile lui. E un semn al inferiorităţii absolute şi fireşti a trupului. -
1 Boală a ficatului (ciroza), descrisă de doctorul englez Bright.
2 Henry Ford (1863—1947), întemeietorul industriei de automobile din Statele Unite.
125
— O prostie absolută şi firească! spuse Rampion indignat, în primul rind, ruşinea nu-i un sentiment spontan. E
ceva artificial, ceva care se învaţă. Poţi face ca oamenilor să le fie ruşine de orice. Să le fie îngrozitor de ruşine fiindcă poartă - pantofi maro la o haină neagră, fiindcă vorbesc cu un accent greşit, sau fiindcă le curge nasul.
Poate să le fie ruşine de absolut orice, inclusiv de trup şi de funcţiile lui. Dar acest fel de ruşine e tot atît de artificial ca şi celelalte. Creştinii au inventat ruşinea, aşa cum croitorii din Savile Row1 au inventat interdicţia de a purta pantofi maro la o haină neagră. înainte de creştinism acest sentiment aproape că nu exista. Gîndiţi-vă la vechii greci, la etrusci.
Numele acestor popoare antice îi reaminti lui Mary plimbările lor prin landa de lîngă Stanton. Mark rămăsese neschimbat. Atîta doar că se mai întremase. Ce rău arăta pe atunci! Se simţise ruşinată de sănătatea şi bogăţia ei.
îl iubise oare tot atît de mult ca acum?
Spandrell ridică un deget lung şi osos.
— Ştiu, ştiu. Oamenii erau nobili, goi şi antici. Părerea mea e ca aceşti păgîni^ai noştri, adepţi a exerciţiilor fizice, sînt o invenţie modernă. Ii scoatem la iveală de fiecare dată cînd voim să-i întărităm pe creştini. Au existat însă cu adevărat? Mă îndoiesc.
— Dar uită-te la arta lor, interveni Mary, gîndindu-se la picturile din Tarquinia.
Le văzuse a doua oară împreună cu Mark, şi de data asta într-adevăr le văzuse.
— Mă uit, dar uitaţi-vă şi la arta noastră, replică Spandrell. Cînd peste trei mii de ani sala cu sculpturi a Academiei Regale o să fie dezgropată, o să se spună că londonezii din secolul douăzeci purtau frunze de viţă în loc de haine, îşi alăptau copiii în public şi se îmbrăţişau goi-goluţi în parcuri.
— Măcar de-ar fi aşa, spuse Rampion.
— Dar nu e aşa. Şi pe urmă — lăsînd la o parte pentru un moment această problemă a ruşinii — ce părere aveţi de ascetism ca fiind condiţia preliminară a unei experienţe mistice?
Rampion bătu din palme şi se lăsă pe spatele scaunului, uitîndu-se în sus.
— Sfinte Sisoe! spuse el, va să zică am ajuns şi aici? Experienţele mistice şi ascetismul. Ura de viaţă a specialistului în contact sexual, sub o nouă formă.
Stradă la Londra, unde se află principalele case de modă pentru bărbaţi.
126
— Vorbesc serios... începu Spandrell.
— Ascultă, serios vorbind, ai citit Thais de Anatole France? Spandrell răspunse negativ.
— Citeşte-o, spuse Rampion. Citeşte-o. E o carte elementară, nici vorbă. O carte pentru copii. JDa_jiu=i^b_in_e să creşti_făxă__să fi citit toate cărţile pentru copii. Citeşte-o şi vino să discutăm ~3Tn îTou despre ascetism ^1 experienţe mistice.
— 'Am s-o citesc, spuse Spandrell. Intre timp am vrut să spun că există unele stări de conştiinţă cunoscute doar asceţilor.
— Fără îndoială. Dacă însă îţi tratezi corpul, cum e şi firesc de la natură, ca pe un egal, ajungi la o stare a conştiinţei necunoscută asceţilor care practică vivisecţiunea.
— Stările de conştiinţă ale celor care practică vivisecţiunea sînt preferabile celor ale oamenilor prea indulgenţi.
— Cu alte cuvinte, un nebun e preferabil unui om sănătos. Nu sînt de acord. Omul grec, sănătos şi armonios, profită de pe urma ambelor stări. Nu-i atît de prost încît să-şi ucidă o parte din el. Menţine un echilibru.
Desigur nu-i uşor, e chiar al dracului de greu. Forţele ce trebuie împăcate se opun prin esenţă una alteia.
Sufletul conştient nu admite activităţile părţii inconştiente, fizice şi instinctive a întregii fiinţe. Existenţa uneia reprezintă moartea celeilalte, şi invers. Omul cu mintea clară încearcă cel puţin să stabilească un echilibru.
Creştinii, care nu erau chiar în toate minţile, învăţau pe oameni că trebuie să scape de jumătate din fiinţa lor, aruncînd-o la lada de gunoi. Iar astăzi oamepii de ştiinţă şi de afaceri ne spun că trebuie să ne lepădăm şi de jumătatea pe care ne-au lăsat-o creştinii. Eu n-am chef să fiu pe trei sferturi mort. Prefer să fiu viu, complet viu.