E timpul să aibă loc o revoltă în favoarea viefii şi a fiinţei întregi.
— Dar din punctul tău de vedere, spuse Spandrell, credeam că epoca noastră n-are nevoie de reforme. E epoca de aur a băuturii, a sporturilor şi a promiscuităţii amoroase.
— Dac-ai şti cît era de puritan Mark! spuse Mary şi rîse. Un puritan înrăit!
— Nu eram puritan, spuse soţul ei. Eram doar un om normal. Tu eşti ca toţi ceilalţi, continuă el, adresîndu-se lui Spandrell. îţi închipui probabil că lascivitatea rece, modernă şi civilizată e totuna cu — cum să-l numesc — cultul sănătos al falusului (în asta constă trăsătura religioasă a vechiului mod de viaţă; ai citit Achamianii1), un cult al falusului, aşadar, al epocilor antice.
1 Comedie de Aristophan (450—385).
127
Spandrell mîrîi şi dădu din cap. -\Ţ
— Scuteşte-ne de gimnastica ta mintală.
— Nu e cîtuşi de puţin acelaşi lucru, continuă Mark. E doar creştinismul văzut de-a-ndoaselea. Dispreţul ascetic pentru corp, altfel exprimat. Dispreţ şi ură. La asta mă refeream. Vă urîţi pe voi, urîţi viaţa. Singurele voastre alternative sînt promiscuitatea sau ascetismul. Două feluri de moarte. Creştinii înţelegeau cultul falusului mai bine decît această generaţie de atei. Cum e paragraful ăla din slujba religioasă la căsătorie: „Te ador cu corpul meu". Adoraţia cu corpul, iată adevăratul cult al falusului. Dacă îţi închipui că asta are ceva de-a face cu promiscuitatea rece şi civilizată a tinerilor noştri cu vederi înaintate, te înşeli amarnic.
— Sînt gata să recunosc că distracţiile civilizate mă plictisesc de moarte, răspunse Spandrell. Există un anume miros, continuă el în pauzele cînd nu trăgea din ţigara de foi pe jumătate fumată, şi pe care încerca s-o aprindă din nou, un miros de parfum ieftin. . şi de jeg stătut. . Mă gîndesc^deseori. . că iadul. . aşa trebuie să
miroasă. Zvîrli chibritul. — în privinţa celeilalte alternative, însă, nu poate fi vorba de moarte. Isus sau Sfîntul Francisc, de pildă, n-aveau nimic mortal.
— Erau morţi „pe alocuri", spuse Rampion. Morţi iţi şi colo. Recunosc că în alte părţi au rămas foarte vii. Pe ei însă nu i-a preocupat jumătate din existenţă. Nu, nu merită să-i luăm în consideraţie. A venit vremea ca oamenii să înceteze să mai vorbească despre ei. M-am săturat de Isus Cristos şi de Sfîntul Francisc, m-am săturat pînă peste cap.
— Să luăm atunci poeţii, spuse Spandrell. Nu poţi să afirmi că Shelley e un cadavru.
— Shelley? exclamă Rampion. Nu-mi pomeni de Shelley. Dădu din cap cu convingere. — Nu, nu, cu Shelley e ceva absolut îngrozitor. N-are. nimic omenesc, nu e un om, e o corcitură dintre o zînă şi o moluscă
albă.
— Ei lasă, fii serios, protestă Spandrell.
— O fi foarte delicat, mă rog, tot ce vreţi. Dar în fond, ce mucozitate vîscoasă şi anemică! N-are sînge.
N-are oase adevărate. N-are maţe! Doar un fel de pastă zemoasă şi albă. Şi în sufletul lui ce minciună
îngrozitoare! Şi cu ce artă pretindea întotdeauna, atît în avantajul lui cît şi al celorlalţi, că lumea nu există de fapt, că e ori un rai, ori un iad. Pentru el dragostea nu înseamnă să te culci cu o femeie, ci doar s-o ţii de mînă cum se ţin de mînă îngeraşii. Puah! Aminteşte-ţi cum se purta cu femeile. Scandalos, absolut scandalos!
Femeile erau încîntate, fireşte, un timp, fiindcă le făcea să se simtă foarte spirituale, 128
pînă ce într-o bună zi le venea să se sinucidă. Foarte spiritual, nu? Făcea tot timpul pe şcolarul cu porniri sexuale fireşti, care încearcă să se convingă, pe sine şi pe alţii, că era Dante şi Beatrice la un loc, dacă nu mai mult.
Groaznic, groaznic! Bănuiesc că singura lui scuză e că n-avea de ales. Nu se născuse bărbat, ci un fel de zînă cu trupul unei moluşte, şi apetitul sexual al unui şcolar. Gîndiţi-vă pe urmă la oribila lui neputinţă de-a spune lucrurilor pe nume. Trebuia să pretindă întotdeauna că. . e ori harfa unui înger, ori o imagine platonică. Ţii minte Odă ciocîrliei? „Te salut, spirit fericit! Pasăre niciodată n-ai fost". Rampion o recită ca pe o parodie ridicolă şi cu un patos de artist cabotin. — Shelley se prefăcea, se minţea singur, ca de obicei. Ciocîrlia n-avea voie să fie o pasăre cu pene, cu sînge în vine, cu un cuib şi vînînd rîme. O, nu! Asta nu era destul de poetic, era prea grosolan.
Trebuia să fie un spirit lipsit de trup. Fără sînge, fără oase. Un fel de moluscă eterică şi zburătoare. Nu-i de mirare. Shelley însuşi era un fel de moluscă zburătoare; şi, în definitiv, cine putea să scrie mai bine ca el despre un asemenea subiect? Dacă eşti o moluscă trebuie să scrii despre moluşte, chiar dacă subiectul pe care ţi l-ai ales se presupune că e ciocîrlia. Aş fi dorit însă din toată inima, adăugă Rampion," într-o"izrJtlCrnre de furie comică
prin extravaganţa ei, ca pasărea să aibă atîta bun-simţ şi, ca vrăbiile alea din cartea Tobi1, să-i lase un găinaţ
mare drept în ochi. Bine i-ar fi făcut, fiindcă a spus despre ea că nu-i pasăre. „Spirit fericit", asta-bună! Auzi,
„spirit fericit"!
1 Deuterocanonicul din Vechiul Testament, scris de autori necunoscuţi.
129
Capitolul XI
Lucy avea darul să atragă întotdeauna multă lume în jurul ei. „Cu cît sînt mai mulţi cu atît e distracţia mai mare"; acesta era principiul ei; iar dacă „distracţia mai mare" era prea mult spus, atunci cel puţin mai mult zgomot, mai multă mişcare şi agitaţie. Cinci minute de la sosirea lor, colţul intim unde Spandrell şi soţii Rampion discutaseră liniştiţi toată seara fu invadat, umplîndu-se într-o clipă pînă la refuz, de un grup gălăgios de oameni beţi, veniţi din fundul restaurantului. Cuthbert Arkwright era cel mai zgomotos şi cel mai "beat, ca de obicei, atît din dragoste pentru artă cît şi din dragoste pentru băutură. Avea convingerea că urletele şi impertinenţele lui apărau arta de filistini. Cînd era afumat avea sentimentul că devine nemuritor — ca Baudelaire, Edgar Allan Poe sau De Quincey1 — şi că
lupta împotriva gloatei stupide şi lipstă de spirit. Se lăuda cu excesele lui sexuale, convins că oamenii respectabili îl consideraseră pe Blake nebun, ca de altfel şi pe Bowdler2 cînd editase pe Shakespeare; ei îl dăduseră în judecată pe autorul lui Madame Bovary şi tot datorită lor dacă cereai volumul Sodom de contele de Rochester3 la biblioteca Bodleiană de la Universitatea din Oxford, bibliotecarii nu-ţi dădeau cartea decît dacă arătai o adeverinţă oficială prin care dovedeai bona fide a cercetărilor literare.
Arkwright îşi cîştiga existenţa — în decursul căreia se convinseseră că serveşte arta — tipărind ediţii limitate şi scumpe ale celor mai scabroase cărţi din literatura străină şi engleză. Era blond, cu obrajii congestionaţi, cu ochi verzi şi bulbucaţi, şi cu o voce stridentă. Willie Weaver — un 1 Thomas de Quincey (1785—1859), scriitor englez, autorul cărţilor: Amintirile unui mîncător de opium şi Crima considerată o artă.
2 Thomas Bowdler (1754—1825), editor englez, specializat în expurgarea textelor. A publicat astfel o ediţie a operelor lui Shakespeare, Shakespeare pentru