136
— Da, am avut-o, spuse Beatrice.
Asta era una din calităţile splendide ale lui Denis, îşi spuse ea; puteai să ai încredere în el. Alţi bărbaţi erau în stare să se arunce asupra ta, să încerce să te pipăie, să te sărute. îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. Beatrice nu îşi revenise niciodată complet după şocul suferit în tinereţe cînd cumnatul mătuşii Maggie, pe care-l considerase întotdeauna ca un unchi, începuse s-o pipăie într-o birjă; întîmplarea o speriase şi o dezgustase atît de râu, încît atunci cînd Tom Field, care îi plăcea cu adevărat, o ceruse îri căsătorie, îl refuzase, tocmai fiincă era bărbat, ca acel oribil unchi Ben. Se temea de orice apropiere amoroasă din partea unui bărbat iar contactul fizic îi provoca o frică de moarte. Trecuse de treizeci de ani şi nu îngăduise nimănui să o atingă. Fetiţa delicată şi tremurătoare, ascunsă sub carapacea rezistentă, se îndrăgostise deseori. Groaza însă de-a fi pipăită, chiar de-a fi vreodată
atinsă, se dovedise întotdeauna mai puternică decît dragostea. La primul semnal de pericol, Beatrice începea disperată să dea cu ciocul ca o gîscă, să-şi îngroaşe carapacea şi să fugă. Odată în siguranţă, fetiţa îngrozită
răsufla uşurată. Slavă Domnului! Un suspin de dezamăgire se amesteca însă tot timpul în suspinul ei de mare uşurare sufletească. Ar fi vrut să nu se fi speriat, iar fericirea simţită înainte de a o fi pipăit unchiul Ben să fi continuat mereu, veşnic. Uneori se înfuria pe sine; de cele mai multe ori însă îşi închipuia că dragostea e un sentiment profund condamnabil, iar bărbaţii sînt nişte, fiinţe extrem de îngrozitoare. Denis Burlap o încîntase; avea certitudinea că n-o să se arunce asupra ei şi nici n-are să o pipăie. Beatrice îl adora fără nici o reţinere.
— Suzan avea şi ea obiceiul să stea pe taburet, întocmai ca micuţa domnişoară Muffet, reluă Burlap după o clipă.
Vocea îi deveni melancolică. în ultimele minute se gîndise la soţia lui moartă. Trecuseră aproape doi ani de cînd Susan se prăpădise în' timpul unei epidemiii de gripă. Aproape doi ani, dar durerea, se încredinţa el, nu se micşorase; mai mult, îi resimţea lipsa la fel de covîrşitor ca la început. Susan, Susan, Susan, îi repeta el necontenit numele. N-avea s-o mai vadă, chiar dacă i-ar fi fost dat să trăiască un milion de ani. Un milion de ani, un milion de ani.
— Sau stătea pe jos, continuă Burlap, reconstituindu-i cît se putea de fidel imaginea. Cred că cel mai mult îi plăcea să stea pe jos. Ca un copil „Un copil, un copil", îşi repetă el. — Şi ce tînără era.
Beatrice rămase tăcută, cu ochii la căminul gol. Dacă s-ar fi uitat la Burlap, ar fi săvîrşit un gest indiscret, aproape indecent.
137
-
Sărmanul! Cînd, în sfîrşit, se întoarse spre el, îl văzu cu ochii plini de lacrimi. Scena îi provocă o milă
neaşteptată şi maternă. Un biet copil nefericit. Beatrice se aplecă şi îi mîngîie mîna inertă.
— „Broaşte încîrligate", repetă Lucy şi rîse. Ai avut o idee genială, Willie.
— Toate ideile mele sînt geniale, răspunse Willie cu modestie.
Juca rolul lui Willie Weaver, în faimosul rol al lui Willie Weaver. îşi exploata artistic pasiunea pentru dorinţă, pentru fraza rotundă şi cu ecou prelung — veleitate cu care se născuse, trei secole prea tîrziu.
Pe vremea tinereţii lui Shakespeare ar fi devenit o celebritate literară. Printre contemporanii săi, euforismele lui stîrneau însă rîsul. Complimentele îi făceau plăcere, chiar dacă erau ironice, căci Willie Weaver era atît de cumsecade şi de săritor, încît toată liîrHeTT'tmea la el. îşi juca rolul în faţa unui auditoriu care îl aproba prin rîs, şi atunci scotea tot ce putea din rol.
— Toate ideile mele sînt geniale. Observaţia era admirabilă în ce-l privea. Şi poate adevărată. Willie glumea, cu o seriozitate ascunsă. — Fiţi atenţi la ce vă spun, continuă el, într-o bună zi batracienele au să irumpă, au să iasă la suprafaţă.
— Da' de ce tocmai batracienele? întrebă Slipe. Beatrice n-are nimic de batraciană.
— Şi de ce să iasă la suprafaţă? interveni Spahdrell.
— Broaştele nu dau cu ciocul.
Vocea subţire a lui Slipe fu acoperită de cea a lui Mary Rampion.
— Fiindcă totul iese la suprafaţă, strigă ea. Iese sigur.
— Morala, încheie Cuthbert, nu ascUndeţi nimic. Eu n-o fac niciodată.
— Poate că toată nostimada e să iasă la suprafaţă, speculă Lucy.
— Prohibiţionistă perversă şi paradoxală!
— E evident, spunea Rampion, revoluţiile se petrec atît în interior cît şi în exterior. în stat se revoltă
săracii împotriva celor bogaţi. în om, corpul şi instinctele oprimate se revoltă contra intelectului.
Intelectul a fost exaltat, cum s-a întîmplat de altfel şi cu clasele superioare din punct de vedere spiritual; clasele inferioare din punct de vedere spiritual se revoltă.
— Asta-i bună! strigă Cuthbert şi bătu cu pumnul în masă.
138
Rampion se încruntă. Aprobarea lui Cuthbert îi păru o insultă, personală.
— Eu sînt contrarevoluţionar, spuse Spandrell. Vreau să pun la locul lor clasele inferioare din punct de vedere spiritual.
— Cu excepţia, persoanei tale? zise Cuthbert rînjind. N-am voie să teoretizez?
— De secole, oamenii le-au pus cu forţa la locul lor, spuse Rampion, şi uite rezultatele; apariţia unui tip ca tine, printre altele. Se uită la Spandrell care îşi aruncase capul pe spate şi rînjea. — Iată rezultatul, repetă el. O
revoluţie interioară şi personală, avînd ca urmări o revoluţie exterioară şi socială.
— Lasă, lasă, zise Willie Weaver. Vorbeşti de parcă s-ar auzi huruitul căruţelor cu condamnaţi la moarte din Thermidor1. Anglia mai stă încă pe vechile ei temelii.
— Ce ştii tu despre Anglia şi despre englezi?! replică Rampion. N-ai ieşit niciodată din Londra şi nici din clasa ta. Du-te în nordul ţării.
— Ferească Dumnezeu! răspunse cu pioşenie Willie.
— Du-te într-o regiune siderurgică, vorbeşte cu un siderurgist. Ai să vezi că revoluţiile nu se fac pentru o cauză, ci de dragul de a le face. Distrugere de dragul distrugerii.
— Frumoasă perspectivă, spuse Lucy.
— E înspăimântător. Inuman. Umanitatea le-a fost stoarsă de greutatea cărbunelui şi a fierului. N-o să fie o revoluţie a oamenilor. O să fie o revoluţie a fiinţelor elementare, a monştrilor, a monştrilor dinaintea apariţiei omului. Iar voi o să închideţi ochii şi o să vă prefaceţi că totul merge de minune.
, — Gîndeşte-te la disproporţie, spuse Lordul' Edward, fumîndu-şi pipa. E sigur.. Vocea i se stinse. Să luăm de pildă cărbunele. Oamenii folosesc de o sută şi zece ori mai mult cărbune ca în 1800. Populaţia nu a crescut însă
decît de două ori şi jumătate faţă de cea de atunci. în timp ce cu alte animale. . situaţia e complet diferită.
Consumul e proporţional cu numărul lor.
Illidge se opuse.
— Dacă animalele ar putea obţine mai mult decît au nevoie pentru a subzista, nu s-ar da în lături, nu-i aşa? După
o luptă
1 în calendarul republican instituit de Revoluţia Franceză, luna Thermidor marca perioada 19 (20) iulie — 17 (18) august. Aci, referire la evenimentele revoluţionare din 9 şi 10 Thermidor (27—28 iulie) care au dus la căderea lui Robespierre şi a Convenţiunii montagnarzilor.
139
sau o epidemie, hienele şi vulturii profită de abundenţa de stîrvuri pentru a se îndopa cit pot. Cu oamenii e la fel.
Acum cîteva milioane de ani pădurile au murit în masă. Oamenii le-au dezgropat cadavrele, au descoperit că le pot folosi şi şi-au oferit luxul să risipească cărbunii nebuneşte, atît timp cît mai aveau la dispoziţie stîrvul lor.