Cînd rezervele se vor epuiza, oamenii se vor întoarce la raţiile mici, ca hienele în perioadele dintre războaie şi epidemii.
Illidge avea chef de vorbă. Discuţia despre fiinţele omeneşti pe care le vedea ca pe nişte larve îi producea o satisfacţie ciudată.
— Se descoperă o regiune carboniferă sau se găseşte petrol. Se ridică oraşe întregi, se instalează căi ferate, începe un trafic maritim. Unui observator ajuns la adînci bătrîneţi şi stabilit pe lună, forfota şi opinteala oamenilor îi apare desigur ca agitaţia unor furnici şi a unor muşte în jurul unui cîine mort. Sodiul din Chili, petrolul din Mexic, fosfatul din Tunisia, de fiecare dată cînd se descoperă ceva, forfota insectelor reîncepe. Vă
puteţi închipui comentariul astronomilor de pe lună: „Aceste creaturi dovedesc un tropism remarcabil şi poate unic faţă de stîrvurile fosilizate".
— Ca struţii, spuse Mary Rampion. Trăiţi ca struţii.
— Dar nu numai revoluţiile, spune Spandrelll în timp ce -Willie Weaver plasa ceva în legătură cu
„Filozofiile
struţo-cameliene", ci şi toate lucrurile importante care se întîmplă să fie neplăcute. Odinioară oamenii nu aveau obiceiul să pretindă că moartea şi păcatul nu există: „Au detour d'un sentier une charogne infame"1, cită el.
Baudelaire a fost ultimul poet modern. „Et pourtant"2 continuă el privind cu un .zîmbet spre Lucy şi ridicîndu-
şi paharul.
„Et pourtant vous serez semblable ă cette ordure
A cette hprrible infection,
Etoile de mes yeu, solei de ma nature,
Vous, mon ange et ma passion!
' „în drum, de-a curmezişul, zăcea mustind la soare. O mortăciune lungâ-ntr-un zmîrc de cheag stătut". 2 „§i totuşi"...
140
Alors, o ma beaute, dites ă la vermine Qui vous mangera de baisers... '
— Dragă Spandrell! Lucy ridică mîna într-un gest de protest.
— Eşti prea necrofil! spuse Willie Weaver.
„Veşnic aceeaşi ură de viaţă", îşi spunea Rampion. Singura alternativă e alegerea modului în care vei muri. Privi cu atenţie faţa lui Spandrell.
— Cînd stai şi te gîndeşti, spunea Illidge, că timpul care a fost necesar la formarea straturilor de cărbuni, împărţit la lungimea unei vieţi omeneşti, nu se deosebeşte atît de colosal de viaţa unui arbore sequoia împărţită la viaţa unei generaţii de bacterii ale putreziciunii.
Cuthbert se uită la ceas.
— Doamne sfinte! strigă el, e unu fără douăzeci şi cinci. Sări în picioare. Şi-am promis c-am să
trec pe la serata soţilor Widdicombe. Peter, Willie! Hai, repede!
— Dar nu puteţi pleca, protestă Lucy. E absurd de devreme.
— .Chemarea datoriei, explică Willie Weaver. Fiica severă a vocii lui Dumnezeu.
Tuşi discret, în semn de aprobare.
— Dar e ridicol, nu-i voie aşa ceva. Lucy îi privi pe rînd cu un fel de nelinişte amestecată cu furie.
Spaima singurătăţii devenise pentru ea cronică. Era întotdeauna posibil, dacă cineva mai rămînea cinci minute, să se întîmple ceva foarte amuzant. Pe deasupra, nu putea suporta ideea ca cineva să i se opună.
— Mă tem că va trebui să plecăm şi noi, zise Mary Rampion, ridicîndu-se.
1 „La rîndul tâu, vezi bine, şi tu vei fi la fel cu ele,
Cu leşul, cu duhoarea, cu drojdiile lui,
Luceafărul şi visul nefericirii mele,
Aleanul meu şi leacul pe care mi-I dădui.
Atunci, iubito, spune-i şi viermelui tău, care
Te va muşca de buze cu cîte-o sărutare..."
(O mortăciune: Trad. Tudor Arghezi — Scrieri, voi. V) 141
„Slavă Domnului", îşi spuse Walter, cu speranţa că Spandrell va urma şi el exemplul celorlalţi.
— Nu se poate! strigă Lucy. Mark, pur şi simplu, nu-ţi dau voie!
Mark Rampion se mulţumi să rîdă. „Ce sirenă profesionistă!" reflectă el. Lucy îl lăsa complet rece, îl dezgusta.
Cuprinsă de disperare, Lucy făcu apel la Mary Rampion, singura femeie prezentă, în afară de ea.
— Doamnă Rampion, trebuie să mai rămîneţi. Măcar cinci minute. Cinci minute, stărui ea.
Zadarnic. Chelnerul deschise uşa laterală. Grupul se strecură în beznă.
— De ce ţin cu atîta încăpăţînare să plece? întrebă Lucy dezolată.
— De ce ţinem cu atîta încăpăţînare să rămînem? replică Spandrell.
Lui Walter i se strînse inima; răspunsul însemna că Spandrell n-avea de gînd să plece.
— Asta, evident, mi se pare mult mai de neînţeles, continuă el. Absolut de neînţeles! Căldura mare şi alcoolul îşi făcuseră
asupra lui Walter efectul obişnuit. Se simţea rău şi foarte nefericit. Ce sens avea să stea mai departe, prosteşte, în aerul greu al localului? Mai bine s-ar întoarce acasă imediat. Marjorie s-ar fi bucurat. ,'
— Tu cel puţin îmi eşti* devotat, Walter, spuse Lucy zîmbindu-i.
Walter se hotărî să-şi amîne plecarea. Se aşternu tăcere.
Cuthbert şi însoţitorii luaseră un taxi; refuzînd toate invitaţiile, soţii Rampion preferaseră să meargă
pe jos.
— Slavă Domnului, spuse Mary, în timp ce taxiul se îndepărta. Acest Arkwright e îngrozitor!
— Femeia e însă şi mai îngrozitoare! spuse Rampion. Mă înfioară. Vai de capul blegului de Bidlake junior.
Parcă-i un iepure în faţa unei nevăstuici.
— Aşa se apără bărbaţii unii pe alţii. Mie,.într-un fel, îmi place Lucy. în faţa ei aveţi sentimentul inferiorităţii.
Asta vă trebuie.
— Ar trebui să-ţi placă şi cobrele. Zoologia lui Rampion era pur simbolică.
— Apropo de înfiorare, ce părere ai despre Spandrell! Parcă-i un monstru, un demon.
142
-r- Un elev prostuţ, spuse Rampion apăsat. N-a evoluat niciodată, nu pricepi? E un veşnic adolescent.
îşi bate capul cu fleacurile interesante doar pentru adolescenţi. Nu e capabil să trăiască fiindcă îl absoarbe prea mult gîndtil morţii, Dumnezeu, adevărul, misticismul şi celelalte prostii; se gîndeşte prea mult la păcate, încearcă să le săvîrşească şi e dezamăgit că nu reuşeşte. E jalnic. Un fel de Peter Pan — mai rău decît monstrul mic şi dezgustător creat de Barrie, fiindcă Spandrell n-a mai evoluat de la o vîrstă ridicol de înaintată. Un fel de Peter Pan ă la Dostoievski, amestecat cu Musset, cu scriitorii de la sfîrşitul secolului trecut, cu Bunyan1, Byron şi Marchizul de Sade. Extrem de jalnic. Cu atît mai jalnic cu cît, în fond, e o fiinţă umană foarte cumsecade.
Mary rîse
— Mi se pare că trebuie să te cred pe cuvînt, spuse ea.
— Să nu uit, îi spuse- Lucy lui Spandrell, am un mesaj de la mama ta. l-l transmise.
Spandrell dădu înţelegător din cap şi nu făcu nici un comentariu.
— Ce face generalul? întrebă el în clipa cînd Lucy termină. Nu mai voia să- audă nimic despre mama lui.
— Ah, generalul! Lucy se strîmbă. Astă-seară am suportat cel puţin o jumătate de oră de
„inteligenţă" militară. Un asemenea om n-ar trebui să existe. Ce părere ai avea de o societate pentru stîrpirea generalilor?