— Aş fi membru fondator şi onorific.
— De ce nu se creează o societate pentru stîrpirea bătrînilor, fiindcă tot veni vorba? continuă Lucy.
Au devenit cu totul insuportabili. Cu excepţia tatălui tău, Walter. El e perfect. Absolut perfect.
E singurul bătrîn suportabil.
— Eu cred că e unul dintre puţinii bătrîni absolut insuportabili, dacă vrei să ştii. Pentru membrii familiei Bidlake, ajunşi la vîrsta lui Walter, caracterul insuportabil al bătrînului John devenise aproape proverbial. Nu l-ai mai găsi atît de perfect dacă i-ai fi soţie sau fiică.
In timp ce vorbea, Walter îşi aminti deodată de Marjorie. Sîngele îi năvăli în obraji.
— Fireşte, dacă-l iei ca soţ sau ca tată, spuse Lucy, la ce te poţi aştepta? E un bătrîn suportabil, tocmai'fiindcă a fost un
' John Bunyan (1628—1688), scriitor mistic englez, autorul volumului călătoria pelerinului.
143
tată şi un soţ atît de insuportabil. Celor mai mulţi bătrîni răspunderile le-au strivit viaţa. Tatăl tău nu s-a lăsat niciodată strivit. A avut neveste, copii etc, dar a trăit aşa cum i-a plăcut. Recunosc, nu-i foarte agreabil pentru soţie şi copii. Dar e splendid pentru noi ceilalţi!
— Probabil, spuse Walter.
Se crezuse întotdeauna total deosebit de tatăl său, deşi se comporta întocmai ca el.
— Nu-l judeca din punctul de vedere al unui fiu.
— Am să încerc. Şi ce părere crezi că are despre el?
— încearcă să-l judeci cum îţi spun eu şi-ai să vezi că am dreptate. .Unul din puţinii bătrîni suportabili. Compară-l cu ceilalţi. Lucy dădu sceptică din cap. Nu-s buni de nimic; nu te poţi înţelege cu ei.
Spandrell rîse.
— Vorbeşti despre bătrîni de parcă ar fi kafri sau eschimoşi.
— Păi asta şi sînt. Au o inimă de aur etc. Sînt colosal de inteligenţi, în felul lor, dacă te gîndeşti bine.
Dar nu ştiu cum se face că nu mai ţin de civilizaţia noastră. Sînt străini de ea. N-am să uit niciodată ce-am păţit cînd am fost invitată la ceai de nişte doamne arabe la Tunis. Erau foarte gentile şi ospitaliere.
M-au obligat să mănînc nişte prăjituri foarte greţoase, vorbeau mizerabil franţuzeşte, nu găseau nimic de discutat, iar fustele mele scurte şi faptul că n-aveam copii le-au îngrozit. Bătrînii îmi amintesc întotdeauna de o invitaţie la un ceai într-o familie arabă. Credeţi că atunci cînd o să
îmbătrînim o să ne transformăm în nişte bătrîne arabe care beau ceai împreună?
— Desigur, şi probabil pline de riduri, spuse Spandrell. E o problemă de îngroşare a arterelor.
— Ideile îi fac pe bâtrîni să semene cu o reuniune de bătrîne arabe care beau ceai. Eu una nu pot să
cred că arterele groase au să mă facă vreodată să cred în Dumnezeu, în morală etc. Am ieşit din crisalidă în timpul războiului, cînd toate temeliile fuseseră răsturnate. Nu cred că nepoţii noştri le-ar putea răsturna mai rău decît au fost răsturnate atunci. Aşa că nu văd în ce constă
neînţelegerea.
— Ar fi în stare să pună temeliile la loc, sugeră Spandrell. Lucy tăcu un moment.
— Nu m-am gîndit niciodată la asta.
— Pe de altă parte, ai putea să le pui chiar tu la loc. Aşadar temeliilor pe vechile locuri e o ocupaţie tradiţională a bătrînilor.
144
— Pendula bătu ora unu, şi ca un cuc eliberat de clopoţei, Simmons apăru deodată în bibliotecă, ducînd o tavă. De o vîrstă mijlocie, avea o atitudine demnă, de om de stat, obligat să-şi controleze vorbele şi nervii, să nu declare niciodată ce gîndeşte sincer, şi să respecte aparenţele, atitudine cum se putea întîlni la diplomaţi, la membrii familiilor regale, la înalţii funcţionari guvernamentali şi la majordomi. Aşeză pe tăcute masa pentru două persoane şi, după ce aminti că cina excelenţei-sale e servită, se retrase. Ziua care abia trecuse fusese o miercuri; ridicînd capacul de argint, Lordul Edward văzu două cotlete de oaie. Lunea, miercurea şi vinerea se serveau cotlete. Marţea şi joia, muşchi de vacă cu cartofi prăjiţi. Sîmbâta, Simmons prefera un grătar din mai multe feluri de friptură. Duminica avea liber, iar lordul Edward trebuia să se mulţumească cu şuncă sau limbă rece şi salată.
— Ciudat, spuse Lordul Edward, întinzîndu-i lui Illidge cotletul, ciudat că numărul oilor nu creşte în aceeaşi proporţie cu populaţia. Te-ai fi aşteptat... ţinînd seama că simbioza e atît de apropiată... Mestecă în tăcere.
— Probabil că nu mai e la modă carnea de oaie, spuse Illidge. Ca şi Dumnezeu, adăugă el pe un ton provocator, ca şi sufletul nemuritor.
Lordul Edward nu căzu în cursă.
1 — Ca să nu mai pomenesc de romancierii victorieni, continuă Illidge. Alunecase pe scări, iar singurele cărţi citite vreodată de Lordul Edward erau operele lui Dickens şi Thackeray. Bătrînul lord continua însă să mestece friptura. — Ca şi fetele nevinovate, spuse Illidge. Lordul Edward era preocupat în mod ştiinţific de activitatea sexuală a salamandrelor, a puilor de găină, a cobailor şi broaştelor; orice referinţă însă la activităţile corespunzătoare ale oamenilor îl stînjenea penibil. Ca şi puritatea, continuă Illidge, privindu-l pe bătrînul lor drept în faţă, virginitatea şi...
Sunetul telefonului îl întrerupse, iar bătrînul Edward scăpă de persecuţii suplimentare.
— Răspund eu, spuse Illidge, sărind de pe locul lui. Duse receptorul la ureche. Alo?
— Tu eşti, Edward? întrebă o voce profundă, nu prea deosebită de cea a Lordului Edward.
Eu sînt. Ascultă, Edward, chiar în clipa asta am descoperit o dovadă matematică, de-a dreptul extraordinară, a existenţei lui Dumnezeu, sau mai degrabă a...
145
— Nu-i Lordul Edward la telefon, strigă Illidge. Aşteptaţi să-l chem. Se întoarse spre bătrînul lord. E
Lordul Gattenden, spuse el. Tocmai a descoperit o nouă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Nu zîmbea, iar vocea îi era gravă. A fi grav în astfel de împrejurări constituie cea mai mare bătaie de joc.
Afirmaţia era comică prin însăşi conţinutul ei. Un comentariu ironic o făcea mai puţin comică şi mai puţin ridicolă. Ce bătrîn fantastic de idiot! Illidge se simţi răzbunat pentru toate umilinţele din seara aceea — O dovadă matematică, adăugă el mai serios ca niciodată.
— Vai-de mine! exclamă Lordul Edward, ca şi cum s-ar fi întîmplat o nenorocire.
Chemările telefonice îl scoteau din sărite. Se repezi la aparat.
— Charles, e...
— A, Edward, se auzi ţipînd de la Gattenden, Ia patruzeci de mile de Londra, vocea dezarticulată a şefului familiei. O astfel de descoperire e cu totul remarcabilă. Voiam să aflu părerea ta asupra ei.
E vorba de Dumnezeu. Cunoşti formula: m înmulţit cu zero e egal cu infinitul, m fiind orice număr pozitiv? De ce să nu simplificăm ecuaţia înmulţind ambii termeni cu zero? în acest caz m e egal cu zero ori infinitul. Adică un număr pozitiv e produsul dintre zero şi infinit. Nu demonstrează asta crearea universului din nimic, de către o putere infinită? N-am dreptate?
Diafragma telefonului se contaminase de nervozitatea Lordului Gattenden, aflat la patruzeci de mile depărtare. Vorbea cu o viteză ameţitoare, iar întrebările erau serioase şi insistente.
— Nu-i aşa, Edward? Toată viaţa, cel de al cincilea marchiz vînase absolutul. Era singura vînătoare posibilă pentru un infirm. De cincizeci de ani urmărise, din scaunul său cu rotile, acest vînat .iluzoriu. îl descoperise oare acum, atît de uşor, şi într-un loc atît de neverosimil ca un manual de şcoală despre teoria limitelor? Nervozitatea lui avea o justificare. — Ce părere ai, Edward? •