■ . •
. — Ştiu eu? începu Lordul Edward, şi la celălalt capăt al firului, la patruzeci de mile distanţă, fratele său înţelese după tonul pe care fuseseră rostite aceste cuvinte că teoria^ nu făcea doi bani.
Coada Absolutului, pe care îl vîna de atîta vreme, rămase nesărată.
146
— Apropo de bătrîni, spuse Lucy, v-am povestit vreodată istoria aia, absolut grozavă, cu tata?
— Care istorie?
— Aceea cu sera.
Doar gîndul la întîmplare şi o făcea să zîmbească.
— Nu-mi amintesc să fi auzit ceva despre seră, spuse Spandrell, în vreme ce Walter clătina şi el din cap.
— întîmplarea a avut loc în timpul războiului mondial, începu Lucy. Cred că aveam vreo optsprezece ani. Tocmai îmi făcusem debutul în societate, şi cu această ocazie cineva a spart o sticlă
de şampanie şi a turnat-o pe mine. Seratele erau cam agitate pe atunci, dacă ţineţi minte.
Spandrell dădu afirmativ din cap, deşi el fusese de fapt la şcoală în timpul războiului mondial; Walter făcu acelaşi gest ca Spandrell.
— într-o zi, continuă Lucy, primesc un mesaj să urc la excelenţa-sa. Aşa ceva nU se mai pomenise. Eram puţin neliniştită. Ştiţi ce-şi închipuie bătrînii despre viaţă, şi cît sînt de tulburaţi cînd îşi dau seama că s-au înşelat. Obişnuita reuniune a doamnelor arabe.
Lucy rîse şi Walter avu senzaţia că rîsul ei anulează toţi anii dinainte de a o cunoaşte. Elaborarea istoriei iubirii lor tinere şi nevinovate fusese una din consolările lui permanente. Rîsese, iar Walter nu se mai putea bucura de acel amor romantic şi reconfortant nici măcar în imaginaţie.
Spandrell fu de acord. .
— Aşa că te-ai dus, cu sentimentul eşafodului...
— Şi l-am găsit pe tata în bibliotecă, citeşte. Prezenţa mea l-a speriat foarte tare.
văzut în viaţa mea pe cineva atît de îngrozitor de jenat şi de amărît. Vă puteţi închipui că spaimele lui le-au făcut să crească pe-ale mele. Astfel de sentimente puternice au sigur o cauză corespunzătoare.
Care anume? Intre timp, tata suferea îngrozitor. Dacă sentimentul datoriei nu l-ar fi stăpînit atît de puternic, cred că mi-ar fi spus să plec imediat. Ar fi trebuit să-i vedeţi faţa!
Amintirile caraghioase se dovediră prea tari pentru ea. începu să rîdă.
Cu cotul pe masă, cu capul în mînă, Walter se uita fix în pahar. Bule mici şi strălucitoare urcau repede la suprafaţă, rînd pe rînd, parcă hotărite să se elibereze şi să fie fericite. Nu că urci treptele
prefăcîndu-se că Sărmanul! N-am
147
îndrăznea să ridice privirea. Se temea ca nu cumva faţa schimonosită de ris a lui Lucy să nu-l silească să facă
vreo prostie — să strige sau să izbucnească în lacrimi.
— Sărmanul, repetă Lucy, şi cuvintele ei sunară ca o explozie de veselie. De-abia putea să
vorbească de spaimă. Deodată, schimbîndu-şi tonul, începu să mimeze vocea adîncă şi voalată a Lordului Edward, invitînd-o să ia loc şi spunîndu-i (bîlbîit şi cu ezitări penibile) că aveau ceva de discutat.
Imitaţia burlescă era admirabilă. Fantoma jenată a Lordului Edward luase loc la masa lor.
— Splendid! aplaudă Spandrell.
Pînă şi Walter trebui să rîdă, deşi în sufletul său nefericirea stăruia.
— I-au trebuit mai mult de cinci minute de sforţări, continuă Lucy, ca să ajungă la subiect. Muream de emoţie, după cum vă închipuiţi. Ia ghiciţi ce voia să-mi spună?
— Ce?
— Ghiciţi.
Pe neaşteptate, Lucy începu din nou să rîdă cu hohote. îşi acoperi faţa cu mîinile, iar corpul întreg i se cutremură
de parcă ar fi fost zguduit de plîns.
— E prea grozav, spuse ea înăbuşindu-se, şi luîndu-şi mîinile de pe $aţă se lăsă pe spatele scaunului. Continuă
să rîdă, iar pe obraji i se rostogoliră lacrimi. E prea grozav.
îşi deschise mica poşetă de mărgele care se afla în faţa ei pe masă şi după ce scoase o batistă începu să-şi şteargă
ochii. Un val de parfum se răspîndi din batistă, întărind slaba mireasmă de gardenie care plutea în jurul ei şi se deplasa cu ea pretutindeni, asemeni unei a doua personalităţi fantomă. Walter ridică ochii spre Lucy; parfurnui violent de gardenie îi pătrundea în nări; trase în piept ceea ce pentru el constituia esenţa intimă a fiinţei ei, simbalul puterii ei şi al propriilor lui dorinţe nebuneşti; o privi cu un fel de spaimă.
— Mi-a spus, continuă Lucy, rîzînd convulsiv şi tamponîndu-se cu batista la ochi, mi-a spus că a auzit că, uneori, la serate mă las sărutată de tineri în seră. în seră! repetă ea. Ce colosal sună! Ce aer colosal de epocă are cuvîntul! Anii după 1880. . Bătrînul prinţ de Walles, romanele lui Zola. Soarele! Sărmanul meu tată! Spera, mi-a spus el, că nu voi permite să se repete. . Mama ar fi fost îngrozitor de supărată dacă at fi aflat. Vai de mine.
Răsuflă adînc. în cele din urmă, rîsul i se potoli. Walter o privi şi—i respiră parfumul, respiră propriile lui dorinţe şi teribila ei putere de atracţie, şi i se păru că o vede
148
pentru prima dată. Tot pentru prima dată vedea şi paharul pe jumătate gol din faţa sa, sticla, scrumiera plină cu o grămadă de mucuri. Sprijinindu-se de spatele scaunului şi epuizată de hohotele de rîs, Lucy îşi ştergea lacrimile.
— Sere, repetă Spandrell. Sere. Da, e grozav. E într-adevăr, grozav.
— Formidabil, spuse Lucy. Bătrînii sînt minunaţi, dar greu de suportat, trebuie să recunoşti. Afară, fireşte, de tatăl lui Walter.
John Bidlake urca încet scările. Se simţea foarte obosit. „Seratele astea îngrozitoare", îşi spuse el. Aprinse lumina în dormitor. Deasupra consolei una din femeile realist de urîte ale lui Degas şedea în cada ei rotundă de tinichea şi încerca să se spele pe spate. Pe peretele opus, o fetiţă pictată de Renoir cînta la pian. Tabloul se afla între un peisaj pictat de Bidlake şi una din viziunile despre Dieppe ale lui Walter Sickert1. Deasupra patului atîrnau două caricaturi ale bătrînului Bidlake, făcute una de Max Beerbohm2 şi alta de Rouveyre3. Pe masă se afla o sticlă de coniac, un sifon şi un pahar. Două scrisori puse la vedere se sprijineau de marginea tăvii. Le deschise. Prima conţinea tăieturi din ziare ale unor articole despre ultima lui expoziţie. Ziarul Daily Mail îl numea: „veteranul Artei Britanice" şi îşi asigura cititorii că „mîna lui nu-şi pierduse dibăcia." Făcu hîrtia mototol şi o aruncă furios în cămin. Tăietura următoare era dintr-o revistă săptâmînală de mare autoritate. Tonul articolului era aproape dispreţuitor; îl judeca după reuşitele sale mai vechi, şi îl condamna definitiv. „E greu de crezut că lucrări atît de ieftine şi de bătătoare la ochi — şi încă bătătoare la ochi fără a produce nici un efect —
ca acelea adunate în expoziţia actuală, sînt creaţia maestrului care a pictat Cosaşii de la Tate Gallery sau acea pînză şi mai magnifică, Naiadele, din palatul Tantamount. în tablourile expuse, banale şi lipsite de conţinut, zadarnic am căuta acele calităţi care sînt armonia, echilibrul, caligrafia ritmică, plasticitatea tridimensională. .".Ce absurdităţi! Ce fleacuri! Zvîrli în cămin întregul teanc de tăieturi. Dispreţul pentru critici nu putea neutraliza pe de-a-ntregul efectul produs de părerile lor. „Veteranul Artei Britanice" echivala cu