Ce cuvinte frumoase! Simţea o satisfacţie deosebită cînd le pronunţa, ascultînd cu o ureche lacomă de cunoscător rostogolirea silabelor, în timp ce tăcerea le absorbea. Lui Polly îi plăcuse întotdeauna să vorbească singură. Un obicei'copilăresc la care nu voia să renunţe. „Da, mă amuză, protestă ea, cînd oamenii rîdeau din pricina asta, de ce nu? Nu supăr pe nimeni."
în ciuda ironiilor, refuza să renunţe la acest obicei.
— Electric, electric, continuă ea, vorbind mai încet, aproape în şoaptă, ca pe scenă. Muschete electrice, biscuiţi metrici. Oh! Pieptenele se opri într-un smoc de păr. Se aplecă să vadă mai bine ce face. Faţa reflectată în oglindă
se apropie de ea. Ma chere, exclamă Polly cu voce schimbată, tu as l'air fatigue. Tu es 152
vieille1. Ar trebui să-ţi fie ruşine. La vîrsta ta. Ţţţ, ţţţ. Nemulţumită, plescăi şi îşi clătină capul. Nu mai merge, nu mai merge, Totuşi astă-seară ai fost superbă. „Draga mea, ce bine îţi stă în alb." Imita vocea apăsată a doamnei Betterton. Am să am un aer la fel de ridicol ca al ei? La 60 de ani am s-arăt oare ca un elefant? Bănuiesc totuşi că
trebuie să fii recunoscătoare chiar dacă primeşti complimente de la un elefant. „Numără-ţi calităţile, numără-le una cîte una," fredona ea încet. „Şi ai să fii surprinsă de opera lui Dumnezeu. Oh, Dumnezeule! Dumnezeule!"
Lăsă jos pieptenele, începu să tremure violent şi îşi acoperi faţa cu mîinile. „Dumnezeule!" Simţi că-i năvăleşte sîngele în obraji". „Gafa! "Gafa aceea imensă şi înfiorătoare!" Nici vorbă că auzise ce discutaseră. „Cum am putut să risc şi să spun despre ea că e canadiană?" Polly plîngea, copleşită de ruşine şi jenă amintindu-şi clipa aceea. Iată ce se întîmplă cînd vrei să spui ceva inteligent, cu orice preţ. Şi apoi, ce să mai vorbim de efortul inutiJ de a încerca să faci pe deşteaptă tocmai cu Norah! „Cu Norah! O, Doamne sfinte!" Sări de pe scaun şi strîngîndu-şi în mers capotul pe ea, o luă grăbită pe coridor, spre camera mamei ei. Doamna Logan se culcase şi stinsese lumina. Polly deschise uşa şi păşi în întuneric.
— Mamă! Mamă! strigă Polly cu o voce alarmată şi îndurerată.
— Ce s-a întîmplat? întrebă neliniştită din întuneric doamna Logan. Se ridică în capul oaselor şi căuta furioasă
întrerupătorul de lîrigă pat. — Ce s-a întîmplat? Lumina se aprinse cu un declic. — Ce s-a întîmplat, draga mea?
Polly se aruncă pe pat şi îşi lipi faţa de genunchii mamei.
— Mamă, dac-ai şti ce gafă teribilă am făcut faţă de Lady Edward! Dac-ai şti! Am uitat să-ţi spun.
Doamna Logan aproape că se enervă la gîndul că se neliniştise degeaba. Cînd depui mari sforţări ca să ridici o greutate aparent imensă, e iritant să descoperi că halterele sînt din carton şi puteau fi ridicate cu două
degete.
— Era nevoie să mă scoli din somn ca să-mi spui asta? întrebă ea supărată.
Polly îşi ridică privirea spre ea.
— îmi pare rău, mamă, repetă ea căindu-se. Dac-ai şti ce gafă oribilă am făcut!
Doamna Logan nu se putut stăpîni să nu rîdă.
— N-aş fi putut dormi dacă nu ţi-aş fi spus, continuă Polly.
Draga mea... ai un aer obosit, fişti bătrînă (fr.).
153
— Şi nici eu n-aş fi putut să dorm, dacă nu mi-ai fi povestit. Doamna Logan încercă să fie severă şi sarcastică. Dar
privirea şi surisul o trădau.
Polly îi luă mîna şi o sărută.
— Ştiam că n-ai să te superi, spuse ea.
— Ba mă supăr, şi încă foarte tare.
— N-are sens să mă duci pe mine, spuse Polly. Trebuie să-ţi povestesc despre gafă.
Doamna Logan mimă parodia unui suspin de adîncă resemnare, şi prefăcîndu-se că e cuprinsă de somn închise ochii. Poify îi relată întîmplarea. Trecuse de două şi jumătate cînd se întoarse în camera ei. Discutaseră nu numai despre gafă şi despre Lady Edward, dar trecuseră în revistă întreaga serată, şi pe toţi invitaţii. Sau, mai exact, Polly discutase, iar doamna Logan ascultase, zîmbise şi protestase rîzînd atunci cînd comentariile fiicei ei deveneau exagerat de ironice.
— Ascultă, Poily, zise ea, nu trebuie niciodată să spui că unii oameni seamănă cu elefanţii.
— Dar doamna Betterton seamănă leit cu un elefant^replică Polly. Ăsta-i adevărul. Şi cu o voce şoptită, ca pe scenă, adăugă, depăşindu-şi fantezia cu o fantezie şi mai absurdă: — Are şi un nas ca o trompă.
— Dar are un nas scurt.
Şoapta lui Poily deveni mai sinistră.
— O trompă amputată. I-au tăiat o parte din ea cînd era mică, aşa cum se taie coada la căţei.
Capitolul XII
Sbisa nu-şi închidea niciodată restaurantul pentru clienţii preţioşi, care puteau rămîne cît voiau, în ciuda legii, consumînd pînă tîrziu otrăvuri ameţitoare. Un chelner angajat special sosea la miezul nopţii pentru aceşti clienţi preţioşi care voiau să calce legea. Bătrînul Sbisa avea grijă să profite din plin de pe urma lor. La Ritz băuturile alcoolice erau mai ieftine decît la Sbisa.
Pe la unu şi jumătate — „e numai unu şi jumătate", se plînse Lucy — împreună cu Walter şi Spandrell, părăsi restaurantul.
— Noaptea e încă tînără, comentă Spandrell. Tînărâ şi cam insipidă. Nopţile sînt fiinţe omeneşti — devin interesante doar după ce s-au maturizat. La miezul nopţii ajung la pubertate. Puţin după ora unu, la majorat. între două şi două şi jumătate sînt în floarea vîrstei. Peste o oră devin desperate, ca femeile care devorează bărbaţii sau ca bărbaţii cărunţi care se agită mai | tare ca înainte, sperînd să se convingă astfel că n-au îmbătrînit.i După ora patru, nopţile intră într-o descompunere totală, ian) moartea lor e fioroasă. Mai ales la răsăritul soarelui, dna sticlele s-au golit, oamenii au un aer de cadavru, iar dorinţa ■ epuizată s-a transformat în scîrbă. Trebuie să
recunosc, am un fel de slăbiciune pentru scenele macabre, adăugă Spandrell.
— Sînt convinsă, spuse Lucy.
— Numai în lumina sfîrşitului poţi să judeci începutul şi mijlocul. Noaptea tocmai a ajuns la majorat, kămine dt; vaztit cum va muri. Pînă atunci n-o putem judeca.
^ Walter ştia cum va muri noaptea pentru el — Marjorie va plînge, el se va enerva de toate aceste complicaţii şi se va simţi nenorocit, iar ura faţă de- sine şi de femeia cu care fusese atît de crud va izbucni din nou. Ştia, dar nu
>
voia s-o recunoască; pe de* altă parte, nu-i venea să recunoască nici faptul că trecuse de unu Şi jumătate şi că
Majorie îl aştepta, întrebîndu-se neliniştită ce s-a întîmplat cu el de nu mai vine.
La unu fără cinci, Walter se uită la ceas şi declară că trebuie Şă plece. Ce sens mai avea să stea? Spandrell nici nu se clintea, iar Walter nu întrezărea nici o perspectiva de a rămîne o clipă
155
singur cu Lucy. Nu avea nici măcar această justificare pentru faptul că o făcea pe Marjorie să sufere. O chinuia şi totuşi nu se simţea fericit, ci plictisit, sătul, exasperat şi nerăbdător în nefericirea lui.
— Trebuie neapărat să plec, spuse el ridicîndu-se. Lucy protestă, îl tachina şi îi porunci să rămînă. în cele din urmă se aşeză din nou pe scaun. Asta se petrecuse în Soho Square, iar seara, după părerea lui Lucy şi a lui Spandrell, abia începuse.
— Cred c-a venit vremea, îi spuse Spandrell lui Lucy, să vezi cum arată un revoluţionar.