Lucy nici nu dorea altceva.
— Sînt membrul unui fel de club, explică Spandrell şi se oferi să-i ia cu el.
— Probabil c-o să întîlniţi acolo cîţiva duşmani ai societăţii, continuă el, în timp ce ieşeau din restaurant şi se cufundau în întunericul şi aerul proaspăt al nopţii. Majoritatea sînt băieţi cumsecade, însă absurd de copilăroşi. Unii par convinşi cu adevărat că o revoluţie o să-i facă de-a^dreptul oameni fericiţi.JE încîntător, e de-a dreptul emoţionant. începu să rinjească. — în aceste probleme sînt un estet. Dinamita, de dragul dinamitei.
— Dar la ce foloseşte dinamita, dacă nu crezi în utopii? întrebă Lucy.
— La ce foloseşte? Nu vezi la ce? Lucy se uită împrejur.
— Nu văd nimic deosebit de îngrozitor.
— „Au ochi şi nu văd." Spandrell se opri, o apucă de braţ şi cu mîna liberă făcu un gest în care cuprinse toată
piaţa Soho. — Fabrica de murături pustie, transformată în sală de bal; maternitatea; restaurantul Sbisa; editura care scoate almanahul Who's Who. Şi odinioară, adăugă el, palatul ducelui de Monmouth1.
Poţi să-ţi închipui fantomele:
„Inspirat poate de o poftă divină,
Tatăl său l-a procreat cu o mai mare pasiune".
Şi aşa mai departe. Cunoşti portretul ducelui după execuţie? îl reprezintă aşezat în pat, acoperit pînă la bărbie cu un cearşaf, ca să nu se vadă locul unde i-au tăiat gîtul? Pictat de Kneller2. Sau, 1 James Scott, duce de Monmouth (1649—1685), pretendent la tronul Angliei. După moartea lui Carol al II-lea, debarcă cu armata în Anglia. E învins de James al II-lea, luat prizonier şi decapitat.
2 Sir Godfrey Kneller (1648—1723), pictor portrerist englez, la curtea lui Carol al II-lea.
156
mi • se pare, de Dely. Monmouth şi murături, maternitatea şi şampania lui Sbisa — gîndeşte-te puţin la ele, te rog.
— Mă gîndesc, spuse Lucy, cu toată atenţia.
— Şi te mai întrebi la ce slujeşte dinamita?
Merseră mai departe. La uşa unei căsuţe de pe strada St. Giles, Spandrell le spuse să se oprească.
— Aşteptaţi o clipă, zise el, făcîndu-le semn să se tragă în întuneric.
Sună. Uşa se deschise imediat. în umbră se ţinu un scurt conciliabul, apoi Spandrell se întoarse şi îşi chemă
însoţitorii. îl urmară într-un hol întunecos, urcară nişte scări şi intrară într-o cameră viu luminată, la primul etaj.
Lingă cămin stăteau în picioare doi oameni: un indian cu turban şi un omuleţ cu păr ; roşcat. Auzind paşi, se întoarseră. Omul cu păr roşcat era Illidge.
— Spandrell? Bidlake? spuse el ridicîndu-şi cu o mişcare de uimire sprîncenele incolore, aproape invizibile.
Lucy înainta cu mîna întinsă.
— Sîntem cunoştinţe vechi, spuse ea prietenoasă, şi îi zîmbi recunoscîndu-l.
Illidge, care era pe punctul de a-şi compune o expresie rece şi ostilă, se trezi zîmbindu-i la rindul lui.
Taxiul intră pe stradă, rupînd brusc tăcerea. Marjorie se ridică în capul oaselor în pat şi trase cu urechea. Motorul se auzea din ce în ce mai tare. Se întorcea Walter. De data asta era sigură, ştia. Maşina se apropia tot mai mult.
Ajuns la poalele micului deal din dreapta casei, şoferul trecu în viteza a doua, iar motorul se auzi cam strident, ca bîzîitul unei viespi furioase. Din ce în ce mai aproape. O cuprinse o nelinişte fizică şi psihică. Simţea că se sufocă, inima îi bătea puternic şi neregulat — bătea, bătea, bătea; apoi părea că se opreşte. Pulsaţia obişnuită
dispăru, iar Marjorie simţi că se deschide sub ea o trapă, un gol. Cunoştea spaima spaţiilor pustii, a căderii, căderii. . pulsaţia următoare, venită cu întîrziere, o resimţi prin contactul violent al trupului cu pămîntul. Mai aproape, mai aproape. Se temea parcă de întoarcerea lui, deşi o dorise cu atîta disperare. Se temea pînă şi de emoţia ce o va cuprinde văzîndu-l, de lacrimile pe care avea să le verse, de reproşurile pe care, în ciuda hotărîrii eJ, i le va face. Iar el, ce-are să spună, ce-are să facă, ce-are să gîndească? Se temea să-şi închipuie urmarea.
Zgomotul se auzea mai aproape, chiar sub ferestre; apoi se îndepărtă, se stinse. Şi fusese atît de sigură că era taxiul lui Walter. Se culcă din nou.
157
Dacă cel puţin ar fi putut să doarmă. Neliniştea fizică n-o lăsa să alipească. Sîngele îi zvîcnea în urechi. Pielea îi ardea şi se uscase. Ochii o dureau. Zăcea nemişcată pe spate, cu braţele încrucişate pe piept, ca o moartă aranjată
pentru înmormintare. „Dormi, dormi", şopti ea. Se vedea relaxată, calmă, adormită. Deodată, o mînă răutăcioasă
începu să tragă de nervii ei încordaţi. Un junghi violent îi contractă muşchii picioarelor; tresări de spaimă.
Reacţia fizică de teamă îi trezi în minte un sentiment de spaimă, accelerîndu-i şi intensificîndu-i astfel neliniştea şi nefericirea care îi minaseră tot timpul eforturile conştiente de a se calma. „Dormi, dormi, destinde-te!"
Zadarnic încerca să se liniştească, să uite, să doarmă. Scăpat de sub control, sentimentul nefericirii pusese stăpînire pe ea. „De ce m-o- fi chinuind atît?" întoarse capul. Arătătoarele luminoase ale pendulei de pe noptieră
arătau ora trei fără un sfert. Trei fără un sfert ■— iar Walter ştia că nu poate să adoarmă pînă la întoarcerea lui.
— Ştie că mk rău, spuse ea cu voce tare. Ce-i pasă? Un alt gînd îi veni în minte. „Poate că vrea să mor." Să mor, să nu mai exist, să nu-i mai văd niciodată chipul, să-l las cu cealaltă femeie." O podidiră lacrimile. Poate că
încerca s-o omoare cu premeditare. Atitudinea, lui nu se datora ignoranţei; ştia bine că e bolnavă şi că suferă atît de mult. Cruzimea lui urmărea un scop precis. Spera, aştepta ca ea să moară; să moară şi să rămînă liniştit cu cealaltă femeie. îşi vîrî capul în pernă şi începu să hohotească. Să nu-l mai vadă niciodată, niciodată! Mai bine bezna, singurătatea şi moartea veşnică. Şi pe deasupra, toate erau împotriva ei. Ce vină avea că nu se poate îmbrăca bine?
„Dac-aş putea să-mi permit luxul de a-mi cumpăra rochiile pe care şi le cumpără ea." Chanel, Lanvin, pagini din Vogue îi trecură pe dinaintea ochilor, Molyneux, Groult'. . La unul din acele magazine ieftine dar pretenţioase, de pe bulevardele Schaftesburg, de unde-şi cumpără cocotele rochiile, văzuse un model care costa şaisprezece guinee. „îi place Lucy fiindcă e atrăgătoare. Să am eu banii ei. ." Nu era drept.- Walter se răzbuna pe ea fiindcă
nu avea bani. Trebuia să sufere deoarece el nu cîştiga destul ca să-i cumpere rochii frumoase.
Pe urmă mai era şi copilul. Un alt motiv de răzbunare. Copilul lui. Se plictisise de ea fiindcă arată veşnic obosită
şi bolnavă: nu o mai iubea deioc. Asta era cea mai mare nedreptate.
1 Case de modă la Paris.
158
O celulă se înmulţise şi devenise un vierme, viermele se transformase într-un peşte, iar peştele într-un fetus de mamifer. Marjorie se simţi bolnavă şi sfirşită. Peste cincisprezece ani un băiat va primi la biserică confirmarea.
Enorm în hainele sale preoţeşti, ca o corabie cu pînzele întinse, episcopul are să-l întrebe: „Aici, în prezenţa lui Dumnezeu şi a acestei congregaţii de credincioşi, reînnoieşti promisiunea solemnă făcută în numele tău, la botez?" Şi fostul vierme va răspunde cu o convingere fierbinte: „Da. o reînnoiesc".