A mia oară dori să nu fi rămas însărcinată. Walter poate că nu va reuşi s-o omoare, deşi va avea ocazia s-o facă
bricînd, după naşterea copilului. Doctorul îi spuse că va naşte greu. Pelvisul era strimt. Moartea îi reapăru ca o prăpastie imensă căscată în faţă. \ Un zgomot o făcu să tresară violent. Cineva deschidea pe furiş uşa de la intrarea apartamentului. Balamalele scîrţîiră. Se auziră paşi tiptili. O altă scîrţitură, zgomotul abia perceptibil al clanţei lăsate la loc cu grijă, apoi din nou paşi. Alt zgomot şi, deodată, sub uşa care dădea spre camera lui Walter apăru o dîră galbenă. Avea de gînd să se culce fără ca măcar să-i spună, la întoarcere, noapte bună? Rămase perfect liniştită, trează, tremurînd, cu ochii larg deschişi, ascultînd zgomotele de dincolo, şi bătăile repezi şi speriate ale inimii.
Walter se aşeză pe pat şi începu să-şi desfacă şireturile. Se întreba de ce nu s-a întors acum trei ore şi, în definitiv, de ce se dusese la serată. Ura înghesuiala; alcoolul nu-i făcea bine, iar aerul stătut, mirosul şi fumul din restaurant aveau asupra lui un efect nociv, deprimant. Suferise prosteşte, şi, cu excepţia celor cîtorva clipe penibile şi enervante din taxi, nu rămăsese un moment singur cu Lucy. Orele petrecute împreună îl plictisiseră şi îl scoseseră din sărite, ore nesfîrşite, fiecare minut un nou chin. Zbuciumul datorat poftelor trupeşti şi geloziei crescuse şi ca urmare a sentimentului de vinovăţie faţă de Marjorie. Fiecare minut pierdut la restaurant, fiecare minut pierdut printre „revoluţionari", îl îndepărtase de la satisfacerea poftelor trupeşti, intensificînd în schimb nefericirea lui Marjorie, ca şi ruşinea şi remuşcările lui. Trecuse de ora- trei cînd plecaseră de la club. Poate că
Lucy îşi va lua rămas bun de la Spandrell şi-l va lăsa pe el s-o conducă acasă cu maşina? îi aruncase lui Lucy o privire elocventă. Ochii lui impuneau, comandau.
— O să găsim sandvişuri şi băutură la mine acasă, spusese ea cînd ajunseseră în stradă.
— O veste foarte bună, spusese Spandrell.
— Hai, Walter dragă. *.
II apucase de mînă şi i-o strinse drăgăstos. Walter clătinase din cap.
159
— Trebuie să mă duc acasă.
Dacă nefericirea ar fi putut să ucidă, ar fi murit în stradă.
— Dar nu ne poţi părăsi tocmai acum, protestă ea. Dac-ai stat pînă la ora asta, trebuie să rămîi pînă la capăt. Hai, vino! ÎI trase de mînă.
— Nu, nu vin.
Cuvintele ei erau adevărate. Cu greu ar fi putut s-o facă pe Marjorie să se simtă mai nenorocită ca pînă
acum. „Dacă Marjorie n-ar exista, îşi spuse el, dac-ar fi să moară — un avort. . o septicemie..."
Spandrell se uită la ceas. Trei şi jumătate.
— Noaptea a început să horcăie.
Walter îl ascultă îngrozit; oare Spandrell îi citea gîndurile?
— Munte des conforts de notre sainte religion.1 Locul tău, Walter, e la patul de agonie al nopţii. Nu poţi să
pleci şi s-o laşi să moară ca un cîine într-un şanţ.
Ca un cîine într-un şanţ. Cuvintele sunau teribil, ca un rechizitoriu.
— Trebuie să plec cu orice preţ.
Luase hotărirea, dar cu trei ore prea tîrziu. Plecase. Pe Oxford Street găsise un taxi. Sperînd zadarnic să se întoarcă neobservat, plătise taxiul la staţia Chalk Farm şi merse pe jos pînă la uşa casei; împreună cu Marjorie, ocupau două etaje. Se strecurase pe scări şi deschisese uşa cu precauţiile unui criminal. Din camera lui Marjorie nu răzbătea nici un sunet.
Se dezbrăcase şi se spălase, de parcă ar fi îndeplinit _p operaţie primejdioasă. Stinsese lumina şi se suise în pat.
în întuneric, liniştea era deplină. Scăpase.
— Walter!
Cu sentimentul condamnatului trezit de gardieni în dimineaţa execuţiei, Walter îi răspunse, prefăcîndu-se mirat:
— Eşti trează, Marjorie?
Se sculă şi se îndreptă spre camera ei, de data asta cu sentimentul ucigaşului care părăseşte celula condamnaţilor la moarte ca să urce treptele eşafodului.
— Walter, vrei să mă omori?
Singură, ca un cîine într-un şanţ. Schiţă gestul de a o îmbrăţişa. Marjorie îl respinse. Nefericirea ei se transformase în furie, iar dragostea în ură şi răzbunare.
— Nu mai fi ipocrit pe deasupra. De ce nu-mi spui sincer că mă urăşti, c-ai vrea să scapi de mine, c-ai fi fericit dac-aş muri? De ce nu eşti cinstit să-mi spui?
Cu serviciul sfintei cuminecături îndeplinite, (fr.).
160
— De ce să-ţi spun dacă nu este adevărat? protestă el.
— Atunci poate că ai de gînd să-mi spui că mă iubeşti? întrebă ea sarcastic.
Walter era gata să creadă în propriile lui cuvinte; pe de altă parte, într-un fel, o iubea.
— Te iubesc, îţi jur. Cealaltă chestiune e un fel de nebunie. Mă depăşeşte. Nu mă pot stăpîni. Dac-ai şti cît mă
simt de nefericit. Sînt o brută dezgustătoare.
Tot ce suferise de pe urma dorinţelor reprimate, a -remuşcărilor, a ruşinii şi a dezgustului de sînge părea că se concentrează prin cuvinte într-o singură, mare durere. Suferea şi i se făcea milă de propriile lui suferinţe.
— Dac-ai şti, Marjorie.
Deodată, simţi că se frînge ceva în el. O mînă invizibilă îl stringea de gît, lacrimile îl orbeau, iar o forţă
"necunoscută îl zgudui din cap pînă-n picioare, smulgîndu-i, în ciuda voinţei, un ţipăt înăbuşit şi aproape inuman.
în întuneric, lîngă patul ei, hohotele Iui îngrozitoare spulberară mînia lui Marjorie. Era atît de nefericit, iar ea îl iubea atît de mult. Se căi de furia ei, de cuvintele amare rostite.
— Walter, dragul meu.
întinse mîinile şi-l trase spre ea. Walter se simţi îmbunat ca un copil de îmbrăţişările ei.
*
— îţi face plăcere să-l chinui? se interesă Spahdrell în timp ce mergeau pe jos spre Charing Cross Road.
— Pe cine? spuse Lucy. Pe Walter? Dar nu-l chinui.
— De ce nu-l laşi atunci să facă dragoste cu tine? spuse Spandfell. Lucy clătina din cap. — Şi mai spui că nu-l chinui! Nenorocitul!
— De ce să fac dragoste cu el, dacă nu vreau?
— într-adevăr, de ce? Cu toate astea, a-i încuraja tot timpul e curată tortură.
— îmi place Walter, spuse Lucy. E un prieten foarte agreabil. Desigur, prea tînăr, deşi, îţi jur, n-am nimic să-i reproşez. Şi te încredinţz că nu-l chinui. Se chinuie singur.
Spandrell îşi stăpîni risul; fluieră după un taxi pe care-l zărise în capătul străzii. Maşina se întoarse şi se opri în faţa lor. Spandrell continua să rînjească, în timp ce urcau-în vehicul.
— Nu se alege decît cu ce merită, urmă el din colţul întunecat unde se aşezase. E prototipul victimei.
— Al victimei?
— Pentru a face o crimă e nevoie de două persoane. Unii se nasc victime, şi sînt omoriţi, aşa după cum cei care îi omoară se
161
nasc ca să fie spînzuraţi. Se citeşte pe faţa lor. Există un tip de victimă şi unul de criminal. Walter e o victimă
evidentă, aproape că cere să fie maltratat.
— Sărmanul Walter!
— E datoria noastră, continuă Spandrell, să ne îngrijim ca să obţină ceea ce solicită.
— Nu-i mai bine să ne îngrijim ca să nu obţină? Sărmanul de el.
— Trebuie să fii întotdeauna de partea destinului. Walter e evident născut să fie victimă. E datoria noastră