să ajuTă'fn destinul. Mă bucur sa vad c-ai şi început s-o faci.
— Ascultă-mă. eu nu-l chinui. Ai un foc?
Spandrell aprinse chibritul. Cu ţigara între buze, Lucy se aplecă să soarbă flacăra. O văzuse astfel, cu aceeaşi mişcare rapidă» graţioasă şi lacomă, aplecîndu-se pentru a-i sorbi sărutările. Figura ei se concentra asupra flăcării, cu gestul cu care odinioară anticipa voluptatea iminentă. Există numeroase gînduri şi sentimente; gesturile sînt însă puţine la număr, iar o mască poate exprima o mie de stări, doar prin cîteva strîmbături, Lucy îşi reluă locul. Spandrell aruncă pe geam chibritul. Vîrful roşu al ţigării ardea inegal în întuneric.
— Ţii minte aventura noastră ciudată la Paris? întrebă el, cu gîndul încă la concentrarea şi pasiunea de pe chipul ei.
Acum trei ani fusese amantul ei cam o lună.
— îmi amintesc. A fost grozav, deşi a ţinut puţin. Erai oribil de instabil.
— Cu alte cuvinte, n-am protestat atît de vehement cum sperai tu cînd ai fugit cu Tom Trivet.
— Ce minciună! Lucy se indignă. începuseşi să dipari din viaţa mea cu mult înainte ca eu să fi visat măcar de Tom.
— Bine, fie cum spui tu. De fapt nu reprezentai suficient o victimă pe gustul meu.
Lucy n-avea nimic dintr-o victimă, şi nici/năcar, reflectase el deseori, nimic dintr-o femeie obişnuită. îşi putea satisface plăcerile cu un bărbat, fără remuşcări, ştiind ce urmăreşte, şi fără să îngăduie gîndurilor şi sentimentelor ei să participe la plăcere. Lui Spandrell nu-i convenea să fie folosit şi explotat pentru distracţia altuia. Dorea să
fie el beneficiarul. Pe Lucy era exclus s-o facă sclava lui. -
— Şi eu sînt la fel, adăugă el. Am nevoie de victime.
— Vrei să spui că m-am născut o criminală?
— Credeam că am căzut de acord de mult asupra acestui lucru, dragă Lucy.
162
— Niciodată n-am căzut de acord asupra vreunui lucru, protestă ea, şi nici n-am să cad vreodată. Cel mult, timp de o jumătate de ora, cînd se iveşte ocazia.
— Ţii minte, la Paris? La restaurantul „Chaumiere". La masa de alături stătea un tînăr care-şi făcea buzele.
— Şi care avea o brăţară de platină cu diamante. Dădu din cap, surizînd. — Iar tu ai spus că sînt un înger, dacă
nu mă înşel.
— Un înger rău, preciza el, congenital rău.
— Ţinînd seama că eşti un om inteligent, Maurice, spui o mulţime de prostii. Crezi sincer că există lucruri drepte şi nedrepte?
Spandrell îi luă mîna şi i-o sărută.
— Dragă Lucy, spuse el, eşti magnifică. Să nu-ţi^ ascunzi niciodată talentele. Bine ai făcut, sucub fidel şi bun! îi sărută mîna din nou. Fă-ţi datoria mai departe, aşa cum ţi-ai făcut-o. Asta-i tot ce aşteaptă de la tine cerul.
— încerc doar să mă distrez.
Taxiul trase în faţa căsuţei ei din Bruton Street. . , — Dumnezeu mi-e martor, adăugă ea pe cînd ieşea dm taxi, că nu prea reuşesc. Uite, am găsit banii.
întinse şoferului o bacnotă de zece şilingi. Lucy insista, cînd se afla în compania bărbaţilor, să achite o cotă cît mai mare din cheltuieli. Plătind, se simţea independentă şi putea să facă ce voia.
—j Nimeni nu mă ajută, continuă ea încercînd să deschidă uşa^de la intrare. Sînteţi cu toţii uimitor de anosti.
în sufragerie îi aştepta o copioasă natură moartă compusă din sticle de băutură, fructe şi sandviciuri; reflectate de pereţii lucioşi ai termostatului, siluetele lor fantastice păreau că păşesc printr-un univers noneuclidian. Profesorul Dewar1 lichefiase hidrogen pentru ca supa lui Lucy să rămînă fierbinte pînă în zori. Deasupra bufetului atîrna una din picturile lui John Bidlake, înfăţişînd un interior de teatru. O curbă a galeriei, cîteva rînduri de feţe, unele peste altele, şi un colţ luminos al avanscenei.
— E foarte reuşit.' spuse Spandrell, protejînduTşi ochii cu mîna pentru a vedea mai bine.
Lucy nu-i răspunse. Se privea într-o veche oglindă cu sticla înverzită.
— Ce-am să mă fac cînd îmbătrânesc? întrebă ea deodată.
i Sir James Dewar (J842—1923), fizician şi chimist engiez, autor al unor studii despre lichefierea hidrogenului şi oxigenului.
163
— Ai putea eventual să mori, spuse Spandrell cu gura plină de pîine şi de pateu de gîscă.
— Cred c-am să mă apuc de ştiinţă, ca bătrînul. Există oare o zoologie umană? De broaşte m-aş plictisi repede.
Apropo de broaşte, adăugă ea, îmi place destul de mult tînărul scund cu păr roşcat — cum îl cheamă? — ah, Illidge. Ne urăşte de moarte fiindcă sînţem bogaţi.
— Nu mă vîrî la un loc cu cei bogaţi. Dac-ai şti. . Spandrell dădu din cap. „Să sperăm că-mi aduce b'ani mîine după-masă", îşi spuse el, gîndindu-se la mesajul pe care i-l comunicase Lucy. îi scrisese mamei lui că stă
prost cu banii.
— îmi plac oamenii care pot să urască, continuă Lucy.
— Uldge ştie să urască. E plin de teorii, de venin şi de invidie. Doreşte din răsputeri să vă arunce pe toţi în aer.
— Şi de ce n-o face? De ce n-o faci şi tu? Nu-i ăsta scopul clubului tău?
Spandrell ridică indiferent din umeri.
— Ştii, între teorie şi practică e o mică diferenţă. Iar cînd te consideri un comunist activ, un adept al materialismului ştiinţific şi un admirator al revoluţieie ruse, teoria asta sună neaşteptat de bizar. Ar trebui să-l auzi pe tînărul nostru prieten discutînd despre asasinate. Cele politice îl interesează, fireşte, în mod deosebit. El însă nu face o mare deosebire între diferitele ramuri ale acestei profesiuni. După el, toate sînt la fel de primejdioase şi de neînsemnate din punct de vedere moral. Vanitatea ne face să exagerăm importanţa vieţii omeneşti, individul nu reprezintă nimic. Natura se îngrijeşte numai de specii. Şi-aşa mai departe.
Ciudat, confirmă Spandrell, deschizînd o paranteză, cît sînt, în general, de demodate şi chiar de primitive ujtimele manifestări ale artei şi ale politicii.Limbajul junelui Illidge pare un amestec între poemul In Memoriam}
şi delirul unui indian, mexican sau malaez, pe cale să-l cuprindă amokul. încearcă să justifice cu ajutorul unor argumente ştiinţifice depăşite cea mai primitivă, mai sălbatică şi mai animală indiferenţă faţă
de viaţă şi de individ. E într-adevăr foarte ciudat.
— Dar de ce este depăşită ştiinţa? întrebă Lucy. Ţinînd seama că şi el e un om de ştiinţă. .
— Da, dar se consideră comunist, crede, cu alte cuvinte, în materialismul secolului al nouăsprezecelea. Nu poţi fi un
adevărat comunist fără să fii şi mecanicist. Trebuie să crezi că
1 Poem inspirat de moartea unui prieten, al poetului englez Lord Arthur Tennyson (1809—1892).
164 .
singurele realităţi fundamentale sînt spaţiul, timpul şi masa. iar restul sînt prostii, simple iluzii burgheze.
Sărmanul Illidge! Einstein şi Eddington' îl scot din sărite. Şi ce ură trebuie să nutrească pentru Henry Poincarc2!
<V furios trebuie să fie pe bătrînul Mach3. I-au zdruncinat convingerile lui naive, afirmînd că legile naturii sînt convenţii folositoare, de provenienţă strict umană, şi că spaţiul, timpul şi masa, adică întreg universul lui Newton şi al urmaşilor săi, nu sînt decît invenţiile noastre. Această idee îi apare la fel de revoltătoare şi de penibilă, ca şi cea a inexistenţei lui Cristos unui creştin. E un om de ştiinţă, dar principiile îl fac să lupte împotriva oricărei teorii ştiinţifice care nu are cel puţin cincizeci de ani vechime. E delicios de comic.