Metodele critice ale lui Beatrice erau simple; încerca de fiecare dată să scrie în sensul părerilor lui Burlap. De fapt, lăuda toate cărţile care după ea tratau serios viaţa şi problemele ei, şi le condamna pe celelalte. Ar fi fost în stare să susţină că Festus a lui Bailey1 era mai valoros decît Candide, presupunînd că Burlap sau vreo altă
autoritate în materie nu i-ar fi spus
' Turnuri situate la marginea Bombay-ului. Cadavrele parşilor sînt lăsate aici pradă vulturilor. Printr-o veche tradiţie, această practică cu caracter sacru reprezintă în ochii parşilor suprema onoare adusă celui mort.
1 Philip Jones Bailey (1X16—1902), poet englez, autorul unui lung poem filozofic — Festus.
175
dinainte că era de datoria ei să prefere pe Candide. întrucît nu i se îngăduia decît să critice cărţile proaste, lipsa ei de intuiţie critică nu avea mare importanţă.
îşi văzură mai departe de lucru; la prînz luară dejunul la un restaurant. După aceea se întoarseră şi se aşezară din nou la treabă. între timp sosiseră unsprezece cărţi.
— Mă simt, spuse Walter, ca vulturii din Bombay în timpul unei epidemii printre parşi.
Bombay-ul şi parşii îi amintiră de sora lui, Elinor. Se îmbarca astăzi, împreună cu Philip. Walter se bucura de întoarcerea lor. Erau aproape singurele persoane cu care putea discuta deschis despre necazurile lui. O să se poată
consulta cu ei.
Graţie lor se va. simţi reconfortat, iar răspunderile proprii îi vor părea mai uşoare. Deodată, îşi aminti că totul fusese hotărît şi nu mai existau probleme. Nici una. Sună telefonul. Ridică receptorul.
— Tu eşti, dragă Walter? Era vocea lui Lucy.
Simţi o strîngere de inimă, căci ştia ce avea să urmeze.
— Tocmai m-ara sculat, explică ea. Sînt singură de tot. Voia ca Walter să vină să ia ceaiul cu ea. Walter refuză.
Atunci, după ceai.
— Nu pot, insistă el.
— Prostii! Fireşte că poţi.
— Cu neputinţă. i ■ •
— Dar de ce?
— Am treabă.
— Dar nu după şase. Vino neapărat.
La urma urmei, se gîndi el, poate c-ar fi mai bine s-o vadă şi să-i explice ce hotărise.
— N-am să te iert niciodată dacă nu vii.
— Bine, spuse el. Am să fac un efort. Dac-o să fie cu putinţă^ am să vin.
— Iţi place să flirtezi, îl persifla Beatrice cînd Walter puse receptorul în furcă. Refuzi, numai pentru plăcerea de a fi rugat!
Cînd pe la cinci şi ceva plecă, părăsindu-şi biroul sub pretextul că trebuia să se ducă la London Library înainte de ora de închidere, Beatrice îl salută ironic. Bon amusement! fură ultimele ei cuvinte.
fn biroul său redacţional, Burlap dicta scrisori secretarei sale.
— „Al dumneavoastră", etc.. încheie, el şi ridică un alt teanc
de hîrtii. „Dragă Miss Saville", începu el uitîndu-se o clipă la
176
scrisori. Nu, se corectă el. „Dragă Mjss Romola Saville. Vă mulţumesc pentru nota dvs. şi pentru manuscrisele trimise." Se opri apoi, lăsîndu-se pe scaun, închise ochii, gîndindu-se puţin.
__„N-am obiceiul, continuă el în cele din urmă cu o voce moale
şi distantă, n-am obiceiul să scriu scrisori personale unor necunoscuţi care-mi trimit manuscrise". Redeschise ochii şi întîlni de cealaltă parte a mesei privirea întunecată dar vie a secretarei. Ochii domnişoarei Cobe'tt aveau o expresie sarcastică; un zîmbet slab i se înfiripase aproape imperceptibil în colţul gurii. Burlap se irită, dar îşi ascunse sentimentele şi continuă să se uite fix înainte, ca şi cum domnişoara Cobbett nu ar fi existat, iar el s-ar fi uitat distrat la o mobilă. Domnişoara Cobbett îşi coborî din nou privirea pe blocnotesul ei.
„Ce jalnic, îşi spuse ea. E de o vulgaritate indescriptibilă".
Domnişoara Cobbett era o femeie micuţă, brunetă, cu un început de mustaţă în colţul buzei superioare, cu ochii căprii disproporţionat de mari în comparaţie cu faţa subţire şi cam bolnăvicioasă. Ochii adînci şi vii aveau aproape în permanenţă o expresie de reproş, care se putea transforma imediat în mînie sau, ca acum, în bătaie de joc. Era dreptul ei să privească lumea cu reproş. Soarta o tratase rău. De fapt, foarte rău. Născută şi crescută întro familie suficient de înstărită, se trezise, la moartea tatălui, săracă lipită pamîntului şi nevoită să trăiască de pe o zi pe alta. Se logodise cu Harry Markham. Viaţa promitea să reînceapă. Apoi venise războiul. Harry se înrolase şi murise în lupta. Moartea lui o silise să facă stenografie şi dactilografie pînă Ia sfîrşitul vieţii. Harry fusese singurul bărbat care o'iubise, singurul gata să-şi asume riscul de a o iubi. Alţi bărbaţi ^o considerau alarmant de violentă, de pasionată şi de serioasă. în compania ei tinerii se simţeau proşti şi caraghioşi. Se răzbunau, bătîndu-
şi joc de ea şi spunînd că n-are „simţul umorului", că e pedantă şi, cu timpul, că e fată bătrînă şi că tînjeşte după
un bărbat. Mai spuneau că seamănă cu o vrăjitoare. Domnişoara Cobbett se îndrăgostise adeseori nebuneşte, cu o violenţă disperată. Bărbaţii, însă, o ignoraseră sau, dîndu-şi seama cu cine au de-a face, dăduseră b,ir cu fugiţii; alţii îşi bătuseră joc de ea sau, şi mai rău, se arătaseră condescendenţi şi amabili, văzînd n ea o sărmană fiinţă
rătăcită, o pacoste cu care trebuie totuşi ^ te porţi milos. Ethel Cobbett avea tot dreptul să fie nemulţumită.
Pe Burlap îl întîlnise datorită faptului că pe vremea P™sPerităţiii ei materiale învăţase la aceeaşi şcoală cu Susan viitoarea nevasă a lui Burlap. -La moartea lui Susan,
177
Burlap exploatase durerea resimţită, grăbindu-se să se destăinuie în scris, într-o serie extrem de penibilă de articole personale, concepute la modul său veşnic penibil şi care constituia secretul succesului său în gazetărie (căci marelui public îi place întotdeauna să dezvolte indiscreţiile personale). Ethel îi trimisese o scrisoare de condoleanţe, împreună cu o lungă relatare despre Susan, de pe vremea cînd era tînâră. Un răspuns emoţionat şi emoţionant îi parvenise cu prima poştă: „Vă mulţumesc, vă mulţumesc pentru amintirile dumneavoastră despre fiinţa care am simţit că e Susan cea adevărată, fetiţa care a supravieţuit în femeia matură atît de frumos, atît de pur pînă în ultima clipă; xopilul minunat care, în ciuda scurgerii timpului^ a rămas acelaşi, trăind în persoana fizică a lui Susan. In adîncul sufletului ei, sînt sigur, Susan n-a crezut niciodată cu adevărat în fiinţa ei adultă şi cronologică, n-a reuşit niciodată cu adevăTat să-şi scoată din cap că era fetiţă care făcea pe adultul." Şi aşa mai departe — pagini de un lirism cam isteric despre copilul-femeie. O mare parte din conţinutul scrisorii îl vîrîse în articolul din săptămîna următoare intitulat: „Unor astfel de oameni le e hărăzită împărăţia Cerurilor". Peste cîteva zile plecase la Birmingham să discute personal cu femeia care o cunoscuse pe „Susan cea adevărată", pe vremea cînd era o copilă atît din punct de vedere cronologic cît şi spiritual. Impresia reciprocă se dovedise favorabilă.