Pentru Ethel, care ducea o existenţă amară şi nemulţumită între locuinţa ei tristă şi oribila societate de asigurări unde lucra, sosirea mai întîi a scrisorii şi apoi a lui Burlap în persoană constituisera evenimente importante şi minunate. Un scriitor adevărat, un om inteligent şi inimos. în starea lui de spirit, lui Burlap i-ar fi plăcut orice femeie care putea să-i vorbeasacă despre copilăria lui Susan, orice femeie, în a cărei compasiune caldă şi maternă, el însuşi fiind copil, se putea cufunda voluptuos, ca într-un pat cu fulgi.
Ethel Cobbett se dovedise nu numai plină de simpatie şi o prietenă devotată a lui Susan, dar mai ales inteligentă, serios cultivată şi plină de admiraţie faţă de el. Primele impresii fuseseră favorabile.
Burlap plînsese cuprins de disperare. Se zbuciumase la gîndul că niciodată, da, niciodată nu va putea să ceară
iertare lui Susan pentru tot răul ce i-l făcuse, pentru toate cuvintele crude pe care le rostise. Chinuit^de remuşcări, îi mărturisise lui Ethel că o dată îşi înşelase soţia. îi povestise amănunţit certurile dintre ei. Susan murise şi nu mai avea cum să-i ceară iertare. Niciodată, niciodată. Ethel, înduioşată, reflectase că pe ea n-avea s-o
178
regrete nimeni: A fi obiectul unei compasiuni postume e mai puţin plăcut decît să te bucuri de aceeaşi afecţiune cît trăieşti. Chinurile pe care Burlap, printr-un proces de concentrare puternipă asupra ideii pierderii şi durerii suferite, reuşise să şi le dezlănţuie în suflet, erau cu totul disproporţionate şi departe de sentimentele sale reale pentru Susan. Loyola prescria fiecărui novice iezuit o serie de meditaţii solitare asupra suferinţelor lui Cristos; cîteva zile petrecute într-un astfel de exerciţiu, întovărăşit de post negru, erau în general suficiente pentru a zămisli în mintea novicilor o înţelegere vie, mistică şi personală a adevăratei existenţe a Mînuitorului şi a suferinţelor lui. Burlap folosea acelaşi procedeu; dar în loc să se gîndească la Isus, sau măcar la Susan, se gîndea la sine, la propriile lui chinuri, la propria lui singurătate, la propriile lui remuşcări. Şi evident, cîteva zile de continuă masturbaţie spirituală îl aduceau la o înţelegere mistică a propriei sale stări jalnice, unice şi incomparabile. Se închipuia, într-o viziune apocaliptică, copleşit de toate durerile. (Burlap cita întotdeauna oral sau în scris frazele din Noul Testament. „Fiecare dintre noi, scria el, fie că este bărbat sau femeie, duce o cruce după putinţa sa de a îndura şi după capacităţile de autoperfecţionare." Vorbea în cunoştinţă de caUză despre suferinţele din grădina măslinilor şi cupele cu oţet.) Viziunea îi sfîşia inima; îl copleşea mila faţă de propria lui persoană. Sărmana Susan. n-avea multe lucruri în comun cu suferinţeţe acestui Burlap, gen Isus Cristos.
Dragostea pentru Susan, pe vremea cînd ea trăia, şi-o sugerase şi o amplificase singur, manifestările de durere la moartea ei urmăriseră acelaşi proces. Nu o iubise pe Susan, ci imaginea ei, pe care o zămislise în mintea lui; îi plăcea ideea dragostei. Se concentrase puternic, în cea mai bună manieră iezuită, pînă ce imaginile şi sentimentele deveniseră halucinant de reale. Dragostea lui pentru această fantomă, iubirea de dragul iubirii, pasiunea de dragul pasiunii, pe care izbutise să le stoarcă din conştiinţa lui, o cuceriseră pe Susan, care îşi închipuise că au o legătură cu persoana ei. O impresionase mai-ales faptul că sentimentele lui aveau o notă
„pură", lipsită de virilitate. Părea un copil îndrăgostit de mama lui (un copil cu unele porniri incestuoase, e adevărat; dar cu ce tact şi cu ce delicateţe juca rolul unui mic Oedip!). Dragostea lui Burlap era copilărească şi maternă: plin ; pasiune şi făcînd mici nebunii, căuta parcă un refugiu în braţele mamei. Slăbuţă, extrem de delicată, parţial vie şi de aceea doar parţial maturizată, şi rămasă în stadiul unei copilării veşnice, Ethel Cobbett îl adorase ca pe un iubit de o factură superioară, ca pe un sfint. Burlap, în schimb adora propria sa 179
fantomă, adora frumoasa sa concepţie creştină asupra căsătoriei, şi în fine adora felul. încîntător cum se purtase că soţ.
Articolele sale periodice exaltau pe un ton liric căsătoria. Cu toate acestea, fusese deseori necredincios soţiei sale. Avea un sistem atît de pur, de copilăresc şi de platonic de a face dragoste, încît nici femeile şi nici el nu considerau manifestările lui ca reprezentînd efectiv dragostea. Viaţa împreună cu Susan fusese o' succesiune de scene pe întreaga varietate a tonalităţilor emotive. Obişnuia să-şi rumege nemulţumirile, otrăvindu-şi mintea, pînă ce izbucnea într-un acces de furie sau de gelozie. Alteori, reflecta la propriile sale lipsuri, se pocăia, devenea dezgustător, abject, şi se tîra la picioarele ei într-un extaz de adoraţie incestuoasă faţă de o soţie — o imaginară mamă-copil — pe care o alesese pentru a o identifica cu Susan cea în carne şi oase. Uneori îşi întrerupea brusc emoţiile, începînd să rida, un rîs ciudat de scurt şi cinic, făcînd-o pe Susan să se simtă foarte prost şi un timp se transforma complet, ajungînd să semene cu Morarul vesel din liedul lui Schubert. „Nu ţin la nimeni, nu, nu ţin la nimeni şi nimeni nu ţine la mine". „Diavolul din noi", aşa descria el aceste stări, cînd îşi revenea la starea de spirit obişnuită; cita cuvintele Bătrînului marinar1 despre şoapta blestemată care îi uscase inima, ca un praf. „Diavolul din suflet", sau adevărata, fundamentala sa fiinţă, sătulă de a mai juca un rol străin şi de a-şi exterioriza emoţii pe care nu le resimţea spontan, îşi luase oare o scurtă vacanţă?
Susan murise; Burlap ar fi putut la fel de uşor să simuleze durerea puternică şi statornică încercată cu această ocazie, dacă i-ar fi venit ideea, pe vremea cînd ea trăia, că Susan a murit, iar el a rămas dezolat şi singur.
Pe Ethel o emoţionase intensitatea sentimentelor lui, sau mai degrabă insistenţa şi violenţa lor. Burlap păruse complet zdrobit de durere, atît fizic cît şi spiritual. Inima lui Ethel sîngerase pentru el. încurajat de simpatia ei, Burlap se scufundase într-o orgie de regrete, atît de ieftine încît durerea simulată te scotea din sărite,- într-o orgie de căinţe pe cît de jalnice pe atît de tardive, şi într-o orgie de mărturisiri şi înjosiri inutile. Sentimentele nu sînt lucruri de sine stătătoare, care să poată fi izolate de restul gîndurilor. Cînd cineva încearcă o emoţie puternică într-un domeniu, nu e exclus să se emoţioneze şi în
, ' Balada bătrinului marinar, poem de poetul englez Samuel Coleridgc (1772—1834). Bătrînul marinar omoară un albatros, atrăgînd astfel asupra sa şi a tovarăşilor săi un blestem, o şoaptă blestemată. în urma căreia tot echipajul va muri, iar bătrînul marinar va rămîne singur pentru a povesti mai departe fapta sa.
180
altul. Durerea îl făcea pe Burlap nobil şi generos; mila faţă de sine îi uşura sentimentul creştin faţă de alţi oameni.
— îmi dau seama că şi dumneata eşti nefericită, îi spusese lui Ethel.
Ethel recunoscuse şi îi mărturisise cît de mult ura serviciul, localul unde lucra şi pe cei de acolo; îi povestise viaţa ei distrusă. Burlap o încredinţase de simpatia lui.