— Ce înseamnă micile mele nefericiri în comparaţie cu ale dumneavoastră? protestase ea, amintindu-şi violenţa durerii lui.
Burlap îi vorbise despre francmasoneria suferinţei, apoi, orbit de viziunea propriei sale fiinţe generoase; oferise domnişoarei Cobbett postul de secretară la redacţia revistei Literary World. Cu toate că Londra şi Literary World păreau infinit mai atrăgătoare decît Birmingham-ul şi Societatea de asigurări, Ethel ezitase. Slujba ei era;plicticoasă, dar sigură, permanentă şi îi garanta o pensie. într-o nouă eplozie de generozitate, Burlap o asigurase că noua ei situaţie va fi cît doreşte ea de permanentă. De atîta bunătate, inima Iui Burlap bătuse mai tare!
Domnişoara Cobbett se lăsase convinsă. Venise la Londra.
Burlap, care sperase să se strecoare treptat şi aproape pe nesimţite în patul ei, suferise o mare dezamăgire. Făcînd pe copilul cu inima sfărimată, căutînd înţelegere şi afecţiune, încercase s-o corupă într-un mod cît mai spiritual şi platonic şi s-o atragă, profitînd de compătimirea ei, într-un incest tandru şi delicios. Lui Ethel Cobbett însă ideea îi păruse inacceptabilă; nici măcar nu-i trecuse vreodată prin cap. Avea principii solide, dovedindu-se în convingerile ei morale la fel de pasionată şi violentă Ga şi în dragoste. Luase prea în serios şi prea literal durerea lui Burlap. Căzuseră de acord cu ochii plini de lacrimi, să iniţieze un fel de cult, numai al lor, pentru sărmana Susan, să ridice în memoria ei şi să păstreze în suflet un altar veşnic luminat şi împodobit cu ofrande. Ethel îşi închipuise că Burlap nu va renunţa la această intenţie. Ea una, în orice caz, avea de gînd s-o ducă la îndeplinire.
Nici nu visase că Burlap urmărea altceva. Purtarea lui ulterioară o uimise şi o revoltase. Cum, acesta era omul care promisese că va ţine veşnic aprinse luminările din faţa altarului sărmanei Susan? se întrebase ea privindu-l cum îşi duce viaţa de promiscuităţi ascunse. îşi arătase şi îşi manifestase dezaprobarea şi prin cuvinte. Burlap se blestemase pentru prostia pe care o săvîrşise convingînd-o să-şi lase serviciul la societatea de asigurări, se blestemase pentru •dioţenia lui crasă promiţîndu-i o slujbă sigură. De-ar da uumnezeu să plece din proprie iniţiativă! începuse să-i facă
181
mizerii tratînd-o impersonal, cu răceală şi superioritate, ca pe o maşină de scris sau un dictafon. Ethel Cobbett se cramponase însă cu sălbăticie de slujba ei.
Se împliniseră vreo optsprezece luni de cînd era angajată şi nu dădea nici un semn că avea de gînd să
demisioneze. Situaţia devenise insuportabilă: nu mai mergea. Dar cum să-i pună capăt? Evident, nu se angajase legal s-o ţină la infinit. Nu hotărise nimic în scris. Dacă într-o bună zi va deveni insuportabilă, atunci. .
Ignorînd cu desăvîrşire privirea şi surîsul ei ironic aproape imperceptibil, Burlap continuă să dicteze. Te înjoseşti dacă dai atenţie unei maşini; e de-ajuns s-o foloseşti. Şi totuşi, mult timp n-o s-o mai ţină.
— „N-am obiceiul să scriu unor necunoscuţi care-mi trimit manuscrisele", repetă el cu o voce fermă, hotărîtă.
„Nu mă pot reţine însă să nu vă spun", nu, „să nu vă mulţumesc pentru marea plăcere pe care mi-au prilejuit-o poemele dumneavoastră. Prospeţimea lirică a operei dumneavoastră, sinceritatea ei emoţionantă, strălucirea ei vie, aproape sălbatică au constituit pentru mine o revelaţie, o adiere de aer curat. Un redactor e silit să citească
atîta literatură proastă încît se simte aproape mişcat şi rămîne recunoscător acelora care" — nu, scrie mai bine —
„acelor spirite rare, preţioase care îi oferă aur în locul zgurei obişnuite. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dăruit", se uită din nou prin hîrtii, Dragostea în pădure şi Florile pasiunii. Vă mulţumesc pentru suprafaţa lor verbală, vie şi dezordonată. Vă mulţumesc pentru sensibilitatea.. — nu — pentru sentimentele delicate, pentru eperienţa suferinţei, pentru spiritualitatea arzătoare pe care o intuiţie mai adîncă le descoperă sub această suprafaţă. Am dat dispoziţie ca ambele poeme să fie culese imediat, sperînd ca ele să apară la începutul lunii viitoare.
între timp, dacă aveţi un drum pe Fleet Street, m-aş considera foarte onorat să aud personal de la dumneavoastră
ceva în legătură cu proiectele poetice. Aspirantul literar, chiar şi cel talentat, se loveşte deseori de greutăţi materiale, pe care scriitorul profesionist ştie cum să le evite. Am considerat întotdeauna un mare privilegiu şi o mare datorie ca, în calitatea mea de critic şi redactor, să facilitez drumul celor talentaţi» Iată de ce, vă rog să
iertaţi această scrisoare interminabilă. Primiţi, vă rog, încredinţarea stimei mele deosebite."
Se uită din nou la poemele bătute la maşină şi citi cîteva versuri. „Un autentic talent, îşi spuse el de cîteva ori, un autentic talent". Diavolul din el reflecta însă că autoarea acestor poeme, remarcabil de sincere şi pline de temperament, părea să fie o
182
fată cu oarecare „experienţă". Aruncă poemele în coşul de hîrtii din dreapta şi luă o nouă scrisoare din coşul din stînga.
— „Reverendului James Hitchcock", dictă el. „Casa Parohială din Tuttlef'ord, în Wiltshire. Stimate domn, regretăm extrem de mult că nu avem posibilitatea sâ folosim amplul şi foarte interesantul dumneavoastră articol asupra legăturii dintre limbile aglutinante şi formele aglutinante ale himerelor în arta simbolică. Lipsa de spaţiu. ."
în capotul ei roz, ca lalelele din vaze, Lucy citea sprijinită în coate. Divanul cenuşiu avea aceeaşi culoare cu pereţii îmbrăcaţi în mătase; covorul era roz. Pînă şi papagalul din colivia lui aurită era gri şi roz. Uşa se A
deschise.
— Dragă Walter! în sfîrşit! Lucy zvîrli cartea.
— Am şi sosit. Dac-ai şti cîte lucruri am lăsat baltă ca să vin aici. („îmi promiţi?" îl întrebase Marjorie. Iar el răspunsese: „îţi promit". Această ultimă vizită de explicaţii nu mai conta.) Divanul era larg. Lucy îşi trase picioarele la perete, făcîndu-i loc. Unul din papucii ei roşii, model turcesc, căzu pe covor.
— Mă enervează manechiurista, spuse ea, ridicîndu-şi puţin piciorul gol spre el. Se încăpăţînează să-mi dea cu mizeria asta roşie pe unghiile de la picioare. Parcă-s nişte răni.
Walter tăcea. Inima îi bătea puternic. Parfumul gardeniilor îl învălui, precum căldura unui trup, transpusă într-o altă gamă senzuală. Există parfumuri fierbinţi sau reci, înăbuşitoare ori proaspete. Gardeniile lui Lucy îi umpleau gîtul şi plămînii cu un parfum tropical, suav, apăsător. Pe mătasea cenuşie a divanului, piciorul ei alb semăna cu mugurii de lotus, cărnoşi şi albi. Picioarele zeiţelor indiene, călcînd printre florile de lotus, devin şi ele flori.
Timpul se scurgea în tăcere, dar nu inutil, ca de obicei. De data asta inima nerăbdătoare a Jui Walter îi pompa, cu fiecare bătaie, în rezervorul ermetic al experienţei, unde timpul continua să urce în spatele digului, pînă cînd, în cele din urmă, pe neaşteptate.. Walter întinse brusc mîna şi-i apucă piciorul gol. Sub presiunea secundelor acumulate în tăcere, digul cedă. Piciorul era lung, lung şi subţire. îşi încleşta mîna pe el. Se aplecă şi îi sărută
laba. piciorului.
— Vai, dragă Walter, rîse Lucy. Ai început să ai gusturi cu totul orientale.
Walter nu spuse nimic; îngenunche jos, lîngă divan şi se lăsă Peste ea. Faţa lui, aplecată pentru â o săruta, exprima disperare
183
şi nebunie. în contact cu trupul ei, mîinile lui tremurau. Lucy clătină din cap şi îşi feri faţa cu mîna.