Ajunse -obosit şi decis să se pocăiască.
Marjorie cosea. Faţa ei subţire şi obosită strălucea în lumina lămpii. Purta şi ea capot. Mov, oribil. „întotdeauna a fost lipsită de bun gust", îşi Spuse Walter. Mirosul de mîncare se răspîndise în tot apartamentul. Nu putea să
suporte mirosul de bucătărie; un motiv în plus pentru care trebuia să-i rămînă credincios lui Marjorie. O
problemă de onoare şi o datorie. Faptul că prefera parfumul de gardenie mirosului de varză nu-i dădea dreptul s-o facă pe Marjorie să sufere.
— Ai întîrziat, spuse ea.
— Am avut o groază de treabă, explică Walter. Ş-i m-am întorsa acasă pe jos. Asta, cel puţin, era adevărat. Cum te simţi?
îi cuprinse umerii cu mîinile şi se aplecă spre ea. Marjorie dădu drumul la cusătură şi îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui Walter. „Ce fericită sînt, îşi spuse ea, că e iar al meu!" Din nou al ei. Ce bucurie! Dar, chiar în clipa cînd îl îmbrăţişa, îşi dădu seama că fusese din nou trădată. Se smulse de lîngă el.
— Walter, cum ai fost în stare?
Sîngele îi năvăli în faţă; încercă se joace teatru mai departe.
— Ce să fiu în stare? întrebă el.
— Iar ai fost la femeia aceea.
— Nu ştiu ce spui.
înţelese că partida era pierdută, dar continuă să se prefacă.
— E inutil să mă minţi.
Marjorie se ridică, brusc, răsturnînd coşul de lucru; conţinutul se răspîndi pe jos. Fără să-i pese, traversă odaia.
— Lasă-mă în pace! strigă ea cînd Walter încercă s-o urmeze.
Cu o mişcare resemnată, o ascultă.
— Cum ai fost în stare? continuă ea. Să vii acasă duhnind a parfumul ei. Aşadar, gardeniile îl trădaseră. Ce prost fusese; ar ti trebuit să se gîndească mai dinainte. . — după tot ce-ai spus azi-noapte. Cum ai fost în stare?
187
— Dă-mi voie să-ţi explic, protestă el cu vocea unei victime, a unei victime exasperate.
— Explică-mi de ce-ai minţit, spuse ea cu amărăciune. Explică-mi de ce ţi-ai călcat promisiunea.
Furia şi dispreţul ei treziră un ecou corespunzător în sufletul lui Walter.
— Am să mă mulţumesc să-ţi explic, spuse el cu o politeţe rigidă şi primejdioasă. „O adevărată cată cu scenele şi cu gelozia ei! O cată insuportabilă, exasperantă."
— Mulţumeşte-te să minţi mai departe, îl ironiza ea, Walter dădu din nou indiferent din umeri.
— Dacă aşa iei lucrurile, spuse el politicos.
— Eşti un mincinos neruşinat, asta eşti, spuse Marjorie. întorcîndu-i spatele.
îşi acoperi faţa cu mîinile şi începu să plîngă.
Walter rămase nepăsător. Spectacolul pe care-l ofereau umerii ei zguduiţi de plîns îl scotea din sărite şi îl plictisea. O privi cu o furie rece şi obosită.
— Pleacă! strigă ea printre lacrimi, pleacă!
Nu mai voia să-l vadă, stînd acolo cu un aer triumfător, în timp ce ea plîngea.
— Pleacă!
— Vrei într-adevăr să plec? O întrebă el cu aceeaşi politeţe rece şi gravă.
— Da, du-te, pleacă!
— Foarte bine, spuse el. Deschise uşa şi plecă.
La Camden Town luă un taxi şi ajunse în Bruton Street exact în momentul cînd Lucy se pregătea să plece în oraş
ca să ia masa.
— Vii cu mine, o anunţă el foarte calm.
— Regret.
— Vii, cînd îţi spun.
Lucy îl privi curioasă. Walter o fixa, zîmbind, cu o expresie ciudată de satisfacţie şi amuzament, o expresie de forţă încăpăţînată şi invincibilă, cum nu văzuse niciodată pe faţa lui.
— De acord, spuse ea în cele din urmă şi sună servitoarea. Telefonează-i, te rog, lui Lady Sturlett, ordonă ea, şi spune-i că regret, dar am o migrenă teribilă şi nu pot să mai vin astă-seară. Servitoarea se retrase. Ei, acum eşti mulţumit? •
— încep să fiu, răspunse el.
— „începi"? Lucy se prefăcu indignată. îmi place obrăznicia ta nemaipomenită.
188
— Ştiu că-ţi place, spuse Walter rîzînd.
Şi ei îi plăcu.
In noaptea aceea Lucy deveni amanta lui.
Era între ora trei şi patru după-amiază. Spandrell tocmai se dăduse jos din pat. Nu se bărbierise încă; peste pijama purta un halat din postav cafeniu, ca un anteriu de călugăr. (Aerul lui monastic era studiat; îi plăcea să
semene cu asceţii. în copilărie juca cu mare plăcere rolul unui anahoret al cultului diavolului.) Umplu ceainicul cu^ apă şi aşteptă să fiarbă pe aragaz. I se păru că ţine o veşnicie. în gura uscată îi stăruia un gust ce-i amintea mirosul de alamă încinsă. Erau urmările obişnuite ale coniacului.
„Aşa cum cerbul tînjeşte după apa pîraielor, îşi spunea el, tot astfel şi sufletul meu. . Setea de a doua zi după
chef". Dacă s-ar i putea îmbutelia graţia divină ca apa minerală."
Se îndreptă spre fereastră. Dincolo de o rază de cincizeci de metri, întreg universul fusese anulat de o ceaţă albă.
Cît de insistent şi de semnificativ se profila un felinar în faţa casei de alături, pe partea dreaptă a străzii! Lumea fusese distrusă şi rămăsese doar felinarul, ca barca lui Noe în cataclismul universal. Niciodată nu observase felinarul; mai înainte nici nu existase. Acum însă era singurul lucru existent. Spandrell îl fixă cu toafă atenţia; simţi că i se taie respiraţia. Un feliaar singur în , ceaţă — unde mai văzuse aşa ceva? Senzaţia bizară că a rămas singurul supravieţuitor al diluviului îi era oarecum familiară. Cu privirea aţintită asupra felinarului, încercă să îşi aducă aminte. După un timp, gîtuit de emoţie, renunţă; îşi ţinea în frîu voinţa şi gîndurile conştiente, aşa cum un poliţist ţine piept mulţimii care înconjoară o femeie leşinată pe stradă. îşi ţinea în frîu gîndurile conştiente, pentru a îngădui memoriei ameţite să-şi facă loc pentru a se întinde, a respira şi a reveni la viaţă. Cu ochii pironiţi asupra felinarului, Spandrell aştepta frămîntat dar 9U răbdare, ca un om gata să strănute, clipa cînd avea să
izbucnească criza; aştepta ca memoria, de mult moartă, să învie. Deodată memoria învie, se trezi complet din catalepsia ei şi, cu un sentiment de mare uşurare sufletească, Spandrell se văzu urcînd drumul abrupt, acoperit cu zăpadă bătătorită, ce ducea de la Cortina spre trecătoarea Falzarego. Un nor alb şi rece coborîse asupra văii.
Munţii dispăruseră. Vîrfurile fantastice, de ur> roş de coral, ale Dolomiţilor nu se mai vedeau. Nu mai existau culmi şi prăpăstii. Lumea avea doar cincizeci de paşi
189
lăţime: pe jos zăpada albă; In jur şi deasupra, nori albi. Iar, uneori, proiectat pe albeaţa zăpezii, conturul întunecat al unei case, al unui stîlp de telefon, al unui pom, al unui om, sau al unei sănii, semnificative în izolarea şi singurătatea lor, fiecare un supravieţuitor al dezastrului general. Spectacolul avea ceva lugubru, dar cît era de captivant, de nou, de frumos prin ciudăţenia lui. Plimbarea se dovedea o aventură. îl cuprinsese un neastîmpăr, un fel de nelinişte îi amplificase fericirea, făcînd-o insuportabilă.
— Uită-te la cabana aceea micuţă din dreapta, îiA strigase mamei lui. Cînd am urcat ultima oară nu se afla aici.
îţi jur că nu.
Cunoştea perfect drumul, îl urcase şi îl coborîse de sute de ori; niciodată nu văzuse cabana care acum se detaşa aproape înfricoşător, singurul obiect precis şi întunecat, într-un univers vag şi alb.
— Nici eu n-am observat-o spusese mama lui. Ceea ce dovedeşte, adăugase ea cu acea notă de tandreţe pe care o căpăta vocea ei ori de cîte ori pomenea de soţul mort, ce dreptate avea tatăl tău.