„îndoieşte-te de tot ce pare evident, spunea el, chiar dacă îţi pare evident şi ţie."
îl apucase de mînă şi merseră împreună, trăgînd săniile după ei.
Spandrell se întoarse de la fereastră. Ibricul fierbea. Umplu ceainicul, îşi turnă o ceaşcă şi bău. Simbolic setea nu i se domoli. Continuă să soarbă ceaiul, gînditor, amintindu-şi şi analizînd acele clipe de fericire, aproape incredibile, din copilărie. Iarna în munţii Dolomiţi; primăvara, în Toscana, în Provenţa sau în Bavaria; vara, pe malul Mediteranei sau în Savoya. După moartea tatălui său, şi mai înainte de a se duce la liceu, trăiseră aproape toată vremea în străinătate, căci era mai ieftin. Mai toate vacanţele şi le petrecuse pe continent. De la şapte la cincisprezece ani, ca un Childe Harold precoce, se deplasase prin tot felul de localităţi europene celebre pentru frumuseţea lor, apreciindu-le sincer farmecul, lucrii rar la vîrsta lui. Anglia îi păruse după aceea cam searbădă. îi veni în minte altă zi de iarnă. Fără ceaţă, de data asta, o zi strălucitoare, cu un soare fierbinte şi un cer fără pată; deasupra pădurilor şi coastelor acoperite cu zăpadă, pereţii prăpăstioşi ai Dolomiţilor, de culoarea mărgăritarului, sclipeau în roz, portocaliu şi alb.
Alunecau pe schiuri printr-o pădurice desfrunzită. Umbrele pomilor se aliniau pe zăpada ce semăna, sub schiuri, cu o imensă blană de tigru vărgată în alb şi albastru. Printre ramurile 190
desfrunzite soarele se vedea portocaliu, iar printre muşchii ce atîrnau pe stînci căpăta o culoare verde ca marea.
Zăpada prăfuită sfîriia sub schiuri, iar aerul era cald şi tare în acelaşi timp- Cînd ieşise din pădure, pantele întinse i se desfăşuraseră în faţă ca liniile unui corp minunat; zăpada virgină, netedă ca pielea şi fin granulată în lumina joasă a soarelui de după-amiază, scînteia ca presărată cu diamante şi'paiete. Schiase mai departe. La marginea pădurii se oprise s-o aştepte pe mama lui. Uitîndu-se în urmă, o văzuse venind printre copaci. O siluetă înaltă şi energică, încă tînără şi sprintenă, zîmbind cu toată faţa. Cobora spre el; i se păruse cea mai frumoasă, cea mai simplă, cea mai reconfortabilă şi mai cunoscută fiinţă omenească.
— .Aşa! spusese ea rîzînd, şi se oprise alături.
— Aşa!
Se uitase la ea, apoi la zăpadă, la umbrele pomilor, la uriaşele stînci golaşe, la cerul albastru şi din nou la ea: Deodată îl cuprinsese o fericire puternică, inexplicabilă.
— N-am să mai fiu niciodată atît de fericit, îi spusese cînd porniseră din nou. Niciodată, nici dacă am să trăiesc o sută de ani.
Avea numai cincisprezece ani, dar aşa gîndea şi simţea pe atunci.
Cuvintele se adeveriseră. Fusese ultima fericire. Mai tîrziu. . Nu, nu. Prefera să nu se mai gîndească la ce a urmat. Cel puţin nu acum. îşi mai turnă o ceaşcă de ceai.
Soneria sună brusc. Se duse la uşa apartamentului şi deschise. Era mama lui.
— Tu eşti?
Deodată îşi aminti că Lucy îi spusese ceva.
— Am rugat-o să te anunţe, spuse doamna Knoyle neliniştită.
— M-a anunţat, dar am uitat imediat.
— Credeam că ai nevoie.. începu ea.
Se temea că l-a deranjat; Spanderll nu părea bucuros de vizită.
Colţurile buzelor i se strîmbaseră ironic.
— Am mare nevoie, spus el.
Era veşnic fără bani. Trecură în camera cealaltă. Dintr-o
privire, doamna Knoyle observă geamurile opace de murdărie.
e rafturi şi pe consola căminului praful se depusese în straturi
groase. Fire de păianjen, înnegrite de funingine, atîrnau din
tavan. încercase o dată să-l convingă că ar fi bine să primească
femeie care să-i deretice de două-trei ori pe săptămînă.
191
— Nu-mi face vizite de filantropie, îi spusese el. Prefer să mă tăvălesc în murdărie. Jegul e elementul meu natural. în afară de asta, nu-s obligat să păstrez faţada ca un ofiţer superior.
Rînjise, arătîndu-şi dinţii mari şi puternici. N-avusese ce să-i răspundă; de atunci, doamna Knoyle nu mai îndrăznise să repete oferta. Odaia trebuia totuşi neapărat dereticată.
— Vrei puţin ceai? o întrebă el. E gata. Tocmai îmi luam micul dejun, adăugă, atrăgînd intenţionat atenţia asupra neregularităţii modului său de viaţă.
Din cînd în cînd, doamna Knoyle se uita pe furiş la fiul ei. Maurice privea fix căminul gol. „Arată
îmbătrinit îi spuse ea, cam bolnav şi groaznic de neglijent." încercă să recunoască în el pe băiatul, pe şcolarul înalt de odinioară; pe atunci, fuseseră amîndoi fericiţi. îşi aminti supărarea lui cînd ea nu se îmbrăca cu ceea ce el îşi închipuia a fi rochiile cele mai potrivite, cînd nu era elegantă sau nu reuşea să
arate foarte bine. Era ca şi ea: mîndru şi gelos.
Răspunderea creşterii lui o apăsase din greu. Viitorul o înspăimîntase; se temuse tot timpul să ia hotăriri. Nu avea încredere în propriile ei puteri. Pe deasupra, după moartea soţului ei, nu le rămăseseră mulţi bani; nu se descurca în afaceri şi nici nu se pricepea să-şi administreze fondurile. Cu ce bani să-l trimită la Universitate, cu ce să-l ajute să pornească în viaţă? întrebările o frămîntau-Noaptea stătea trează în pat, căutînd o soluţie. Viaţa o îngrozea. Putea fi fericită, dar şi speriată, ca un copil. Cînd viaţa era o' sărbătoare nimeni nu putea fi mai colosal de fericit decît ea; cînd' trebuiau însă
să muncească, să facă planuri, să ia hotăriri, se pierdea cu totul şi se înspăimînta. Iar culmea nefericirii, cînd Maurice plecase la şcoală, rămăsese singură. Băiatul venea acasă numai în vacanţă.' Nouă luni pe ani trăia singură fără nici o fiinţă dragă alături, cu excepţia bâtrinului ei baset. în cele din urmă, cîinele o trădase şi el — sărmanul şi bătrînul animal se îmbolnăvise — aşa că trebuise să-i scurteze chinurile.
Curînd după moartea bietului Fritz, îl întîlnise pe Knoyle, pe atunci maior.
— Spui că mi-ai adus bani? întrebă Spandrell întrerupînd tăcerea îndelungată.
Doamna Knoyle se înroşi.
— Da, iată-i, spuse ea, şi îşi deschise poşeta.
Venise momentul să vorbească. Era datoria ei să-i facă observaţie, iar teancul de bancnote îi dădea acest drept, această putere. Datoria însă. i se părea odioasă şi nu dorea să facă uz de putere. Ridică
ochii spre el şi-l imploră din priviri.
192
— Maurice, îl rugă ea, de ce nu vrei să fii înţelegător? E curată nebunie, e o prostie.
Spandrell o privi mirat.
— Ce e o nebunie? întrebă el, prefăcîndu-se că nu ştie despre ce-i vorba.
Jenată, fiindcă se vedea silită să precizeze obiectul reproşurilor ei vagi, doamna Knoyle roşi din nou.
— Ştii la ce mă refer, spuse ea. La felul tău de viaţă, rău şi stupid. Te ratezi, te sinucizi. îmi dau seama că nici măcar nu eşti fericit.
— N-am voie să fiu nefericit, dacă aşa îmi place? întrebă el ironic.
— Vrei să mă faci şi pe mine nefericită. Fiindcă dacă asta urmăreşti, ai să reuşeşti. Maurice, ai să reuşeşti. Ai să
mă faci să sufăr îngrozitor. .
Ochii i se umplură de lacrimi Căută o batistă în poşetă. Spandrell se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe agitai prin odaie.
— în trecut nu te-ai gîndit prea.mult la' fericirea mea, spuse el.
Mama sa nu-i răspunse şi continuă să plîngă încet.