— Cînd te-ai măritat cu acel om, urmă el, te-ai gîndit la fericirea mea?
— Ştii că mi-am închipuit că o să fie bine pentru amîndoi, răspunse ea cu inima frîntă. îi explicase de atîtea ori, nu putea s-o ia de la început. Ştii de ce, repetă ea.
— Ştii numai ce-am simţit, şi ce ţi-am spus atunci. Nu ni-ai ascultat, iar acum îmi spui că voiai să mă faci fericit.
— Dar erai atît de neînţelegător, protestă ea. Dacă mi-ai fi mărturisit vreun motiv. .
— Motiv, repetă el rar. Ţi-ai închipuit sincer că un băieţel de cincisprezece ani o să-i spună mamei lui motivele pentru care nu doreşte ca ea să doarmă alături de un străin?
Se gîndea la carteacare circulase clandestin printre colegii de Şcoală. Dezgustat şi ruşinat, dar incapabil să reziste fascinaţiei, o citise noaptea sub plapumă la lumina lanternei. Avea un titlu destul de nevinovat: Un pension la Paris, dar conţinutul era pornografie curată. Performanţele sexuale ale unor militari erau exaltate pindaric. Peste cîtva timp mama1 lui îi scrisese că se va mărita cu maiorul Knoyle.
. — E inutil, mamă, spuse el cu voce tare. Hai mai bine să discutăm despre altceva.
Vă/înd care este situaţia, doamna Knoyle respiră adînc, se mai şterse o ultimă dată la ochi şi puse batista la loc.
193
— îmi pare rău. A fost o prostie din partea mea. Mai bine plec.
Spera în ascuns ca el să protesteze, s-o roage să rămînă.. Maurice tăcu.
— Uite banii, spuse ea.
Spandrell luă bancnotele împăturite şi le îndesă în buzunarul halatului.
— îmi pare rău c-a trebuit să ţi-i cer. Am intrat într-o mare încurcătură. Am să încerc s-o evit pe viitor.
O privi o clipă, îi zîmbi şi, deodată, doamnei Knoyle i se păru că prin masca obosită de pe faţa lui îl vede ca în copilărie, încet, dar nestăvilit, dragostea^ pentru el i se revărsă în suflet. Valul nu putea fi zăgăzuit. îl prinse pe Maurice de umeri.
— La revedere, dragul meu băiat.
Spandrell recunoscu inflexiunea pe care o căpăta vocea ei cînd vorbea despre tatăl lui mort. Mama lui se aplecă
şi-l sărută. Ferindu-şi fa(a. Spandrell acceptă pasiv ca buzele ei să-i atingă obrazul.
Capitolul XIV
Domnişoara Fulkes învîrti globul pămîntesc pînă ce triungRîul ştaccijivi ăT Indiei le ajunse în faţa ochilor.
— Ăsta-i oraşul Bombay, spuse ea, arătînd cu creionul. Aici s-au îmbarcat tăticu şi mămica. Bombay e un oraş
mare din India, continuă ea, cu intenţie pedagogică. Toată asta e India.
— Da de ce-i roşie? întrebă micuţul Phil.
— Ţi-am mai spus. încearcă să-ţi aduci aminte.
— Fiindcă-i dominion englez?
Evident, Phil îşi reamintea, dar explicaţia i se părea nepotrivită. Sperase să audă alta mai satisfăcătoare.
— Vezi că poţi să-ţi aduci aminte dacă încerci, spuse domnişoara Fulkes, încercînd o mică
satisfacţie.
— De ce lucrurile englezeşti sînt neapărat roşii?
— Fiindcă roşul e culoarea Angliei. Uite, aici e mica noastră Anglie. învîrti globul. Şi ea e roşie.
— Noi locuim în Anglia, nu-i aşa?
Phil se uită pe fereastră. Pajiştea presărată cu Wellingtonia şi ulmii curăţaţi de crăcile uscate îl priveau.
— Da, locuim cam pe aici, şi domnişoara Fulkes împunse în stomac insula roşie.
—v Dar aici, unde locuim noi e verde, nu roşu, spuse Phil.
Domnişoara Fulkes încerca să-i explice, cum făcuse deseori, ce înseamnă exact o hartă.
In grădină, doamna Bidlake se plimba printre flori, smulgînd buruienile şi meditînd. Bastonul ei avea la capăt o mică lamă despicată; putea să culeagă buruienile fără să se aplece. în straturile de flori buruienile crescuseră mici şi fragile; cedau fără luptă sub lama despicată. Păpădiile şi troscotul de pe pajişte se dovedeau însă nişte duşmani formidabili: rădăcinile păpădiilor, mai subţiri la capăt, semănau cu nişte şerpi albi, iar troscotul, cmd încerca să-
l smulgă, se agăţa cu disperare de pămînt.
înfloriseră lalelele. Speciile Duc van Thol şi Keisers Kroon. rroserpina şi Thomas Moore străluceau în lumina soarelui, şi •aceau drepţi în toate straturile. Atomii vibrau în soare, iar 195
tremurul lor umplea tot spaţiul. Pentru ochi, pulsaţia atomilor reprezenta lumină; atomii din lalele absorbeau sau reverberau mişcările atomilor, creînd culori, de dragul cărora- oamenii înstăriţi din Haarlemul1 secolului al XVIII-lea se despărţiseră de guldenii lor agonisiţi cu greu. Doamna Bidlake privea fericită lalelele roşii, galbene, albe ori multicolore, lucioase sau păroase. Semănau cu tinerii veseli, şi de o mare frumuseţe din frescele lui Pinturicchio2, de la Siena, reflectă ea. Se opri ca să-şi închidă ochii şi să se concentreze asupra lui Pinturicchio.
Doamna Bidlake nu se putea gîndi profund decît dacă îşi închidea ochii, îşi ridică spre cer faţa cu pleoapele grele şi albe ca ceara, închise în faţa soarelui; rămase aşa, cu gîndurile învălmăşite, încercînd să-şi amintească, Pinturicchio., Siena, imensa şi solemna catedrală, Toscana în Evul Mediu defilau prin faţa ei într-o procesiune-dezordonată şi plină de culoare. Crescuse în cultul lui John Ruskin3. Cînd fusese mică. Watts4 îi pictase portretul.
Revoltîndu-se împotriva prerafaeliţilor, se înfiorase de o admiraţie, amplificată la început de sentimentul unui sacrilegiu, faţă de pictorii impresionist!. Se măritase cu John Bidlake fiindcă iubea arta. Plăcîndu-i tablourile lui, îşi închipuise, atunci cînd creatorul pînzei Ţăranii strîngînd finul îi făcuse curte, că îl adoră. John Bidlake avea douăzeci de ani mai mult ca ea şi o proastă reputaţie ca soţ; familia ei se opusese din răsputeri la căsătorie. Janet nu se sinchisise. John Bidlake întruchipa arta. Vocaţia lui era sfîntă, şi prin această vocaţie răspundea la idealismul ei vag, dar înflăcărat.
Motivele pentru care John Bidlake voise să se recăsătorească nu aveau nimic romantic. Călătorind prin Provenţa se îmbolnăvise de febră tifoidă. („Uite ce păţeşti cînd bei apă, obişnuia să spună mai tîrziu. De ce n-am băut doar vin de Burgundia şi coniac?"). După ce zăcuse o lună în spital la Avignon, se întorsese în Anglia. Un convalescent slăbit, de-abia ţinîndu-se pe picioare. Trei săptămîni mai tîrziu, o gripă, urmată de pneumonie, îl adusese în pragul morţii. Se întremase anevoie. Doctorul îl felicitase pentru vindecarea lui miraculoasă.
— Asta-i vindecare? mormăise John Bidlake. Mă simt de parcă aş fi mort şi îngropat pe trei sferturi.
' Oraş portuar în Olanda, fostă capitală a ţării. A cunoscut în secolul al XVIII-lea o epocă de mare înflorire datorită pictorilor flamanzi stabiliţi acolo (Van Ruysdael. Fran? Hals).
^Pinturicchio (1454—1513). pictor italian, a pictai ftumcrotisc fresce la SU 1 John Ruskin (1819—1900), critic de artă, sociolog şi scriitor englez. ■ 4 (ieorge Frederick Watts (1818—1904), pictor şi desenator englez.
Obişnuit cu sănătatea, boala îl băgase în sperieţi. Se văzuse ducînd o viaţă mizerabilă, de infirm rămas singur.
Căsătoria i-ar fi putut aduce o alinare. Se hotărise să se căsătorească. Fata trebuia să fie frumoasă — asta se subînţelegea. O fată serioasă, nu una superficială, devotată şi gospodină.
Găsise tot ce căutase în persoana lui Janet Paston, care avea o figură de sfîntă şi era excesiv de serioasă; adoraţia ei îl măgulea.