Se căsătoriseră. Dacă John Bidlake ar fi rămas un invalid aşa cum îşi închipuise că era condamnat, căsătoria s-ar fi putut dovedi reuşită. Devotamentul tinerei femei ar fi compensat lipsa ei de pricepere ca infirmieră; slăbiciunea lui fizică ar fi făcut din Janet un factor indispensabil fericirii. Se înzdrăveni însă, şi la şase luni de la căsătorie era exact ca mai înainte. începu să-şi dea în petec. Doamna Bidlake se refugie din nenorocirea ei într-o nesfîrşită meditaţie imaginară, pe care nici cei doi copii pe care îi avu cu John nu reuşiră s-o spulbere.
Meditaţia ei ţinea de un pătrar de secol. O doamnă de cincizeci de ani, înaltă şi impunătoare, îmbrăcată toată în alb, cu un văl alb atîrnîndu-i la pălărie; Janet Bidlake stătea printre lalele, cu ochii închişi, gîndindu-se" lâ Pinturicchio, la Evul Mediu, la scurgerea neîntreruptă a timpului şi la Dumnezeu, nemişcat pe stratul său etern de nori.
Un lătrat furios o făcu să se rostogolească din înalta ei eternitate. Deschise cu regret ochii şi se uită în jur. Micul ei pechinez, o parodie delicată de mătase, miniatura unui monstru oriental, lătra la pisica din bucătărie. Ţopăind în jurul unei circonferinţe, a cărei rază era direct proporţională cu frica pe care i-o inspira cotoiul tărcat, zbîrlit şi'
scuipînd, căţelul schelălăia isteric. Coada i se agita ca un penaj în vînt, iar sub fruntea neagră ochii i se bulbucaseră şi mai tare.
— T'ang! strigă doamna Bidlake. T'ang!
Toţi pechinezii ei din ultimii treizeci de ani purtaseră numele de dinastii chinezeşti. T'ang fntîiul trăise fericit înainte de naşterea copiilor. împreună cu T'ang al Doilea îl vizitase cu Walter la patul de moarte pe Wetherington. Pisica bucătăriei îl scuipa acum pe T'ang al Treilea. între pechinezii botezaţi T'ang. doamna Bidlake mai crescuse şi alţi dini, numiţi după dinastiile Ming şi Sung, şi .care trăiseră, îmbătrîniseră şi ajunseseră
la decrepitudine; o injecţie le curmase suferinţa, luînd apoi calea tuturor căţeilor de casă.
■— T'ang. vino aici!
( hiar în acest caz extrem, doamna Bidlake avea grijă să Pronunţe apostroful, deşi nu depunea un efort special; îi
197
pronunţa dintr-un instinct de fiinţă cultivată. Fiind creaţia naturii şi a educaţiei, nu concepea să pronunţe cuvîntul fără apostrof, chiar dacă pechinezul ar fi fost jupuit de viu.
în ceJe din urmă, căţelul o ascultă. Pisica încetă să-J mai scuipe, blana i se netezi; se îndepărtă cu un aer maiestuos. Doamna Bidlake continua să stîrpească bălăriile şi să mediteze absentă şi la nesfîrşit printre flori.
Dumnezeu, Pinturicchio, păpădiile, eternitatea, cerul, norii, pictorii primitivi de la Veneţia, păpădiile. .
La etaj, lecţiile în sala de studii se terminaseră. Cel puţin, în ce-l privea pe Phil; acum desena, operaţie care constituia pentru el cea mai mare plăcere din lume. E adevărat, domnişoara Fulkes numea această preocupare Artă şi Exerciţiu de imaginaţie şi-i îngăduia să-şi petreacă, desenînd, o jumătate de oră, în fiecare zi, de la douăsprezece la douăsprezece şi jumătate. Pentru Phil desenul era o simplă distracţie. Stătea aplecat peste hîrtie, cu yîrful limbii între dinţi, cu faţa concentrată şi serioasă, desenînd tot timpul, cu un fel de inspiraţie violentă.
Mîna mică şi cafenie lucra neobosită cu un creion disproporţionat de mare, Rigide şi neregulate, liniile compoziţiei copilăreşti se aşterneau pe hîrtie.
Domnişoara Fulkes stătea lîngă fereastră, privind grădina însorită, dar fără s-o vadă cu adevărat. Obiectul contemplaţiei ei se afla în dosul ochilor, într-o lume imaginară. Se închipuia în acea splendidă rochie de la Lanvin, a cărei fotografie apăruse luna trecută în revista Vogue; se vedea cu perle la gît, dansînd la clubul de noapte Ciro, ce părea (căci nu călcase niciodată pe acolo) ciudat de asemănător cu Palais de Danse din Hammersmith, pe care îl frecventase. „Ce frumoasă e!" spuneau oamenii. Mergea legănîndu-se ca actriţa pe care o văzuse la London Pavilion — cum o chema? îşi întinse mîna albă; tînărul Lord Wonersh i-o sărută; Lordul Wonersh care semăna cu Shelley trăia ca Byron, era proprietarul a jumătate din casele de pe Strada Oxford, venise aici anul trecut, în februarie, împreună cu domnul Bidlake şi vorbise, cel mult, de două ori cu ea. Apoi.
deodată, se imagină călărind în Hyde Park. Cîteva secunde mai tîrziu se afla pe un iacht pe Mediterana. Apoi într-o limuzină. Lordul Wonersh tocmai luase loc alături de ea, cînd lătrăturile stridente ale lui T'Ang o treziră la realitate; văzu pajiştea, lalelele vesele, Wellingtonia, iar în jur camera de studiu. Domnişoara Fulkes se simţi vinovată; îşi neglijase obligaţiile.
— Ei, Phil? întrebă ea, întorcîndu-se pe neaşteptate spre elevul ei, ce desenezi?
198
— Pe domnule Stokes şi pe Albert trăgînd de iarba de tăiat maşina, răspunse Phil. fără să-şi ridice ochii de pe desen.
— Maşina de tăiat iarba, îl corectă domnişoara Fulkes.
— Maşina de tăiat iarba, repetă Phil ascultător.
— Nu spui niciodată corect unele cuvinte compuse, continuă domnişoara Fulkes: Maşina de tăiat iarbă, calul dracului, .cleştele de spart nuci.
Era un fel de deficienţă mintală, ca scrisul de-a-ndoaselea.
Domnişoara FuJkcs urmase un curs de psihologie a educaţiei.
. — încearcă să te îndrepţi, Phil, adăugă ea cu seriozitate.
După ce îşi călcase îndatoririle atîta timp şi în mod atît de izbitor (vizita la clubul de noapte Ciro, călăritul, plimbatul în limuzină, împreună cu Lordul Wonersh), domnişoara Fulkes îşi dădu seama că-i revine sarcina să
fie deosebit de atentă şi !a un nivel ştiinţific; era o tînără extrem de conştiincioasă.
— Vrei să încerci? insistă ea.
— Am să încerc, domnişoară Fulkes, răspunse copilul. Nu avea nici cea mai vagă idee ce îi cerea să încerce.
Dacă
răspundea afirmativ, domnişoara Fulkes îl lăsa în pace. îl preocupa un amănunt extrem de dificil al desenului.
Domnişoara Fulkes suspină şi se uită din nou pe fereastră. De data asta observă spectacolul din grădină. Doamna Bidlake se plimba printre lalele, îmbrăcată din cap pînă în picioare în alb, cu un voal alb atîrnîndu-i la pălărie; părea o fantomă prerapliaelită. Din cînd în cînd se oprea şi se uita la cer. Bătrînul domn Stokes, grădinarul, trecu cu o greblă în mînă; vîrfurile bărbii albe îi fluturau uşor în vîntul slab. Ceasul din turnul satului bătu jumătatea de oră. Grădina, pomii, cîmpiile şi dealurile împăturite din depărtare erau întotdeauna aceleaşi. Deodată, pe domnişoara Fulkes o cuprinse o disperare atît de mare încît aproape că-i veni să plîngă.
— Iarba de tăiat maşina, vreau să zic maşina de tăiat iarba, are roţi? întrebă micuţul Phil uitîndu-se la domnişoara Fulkes; îşi încreţise fruntea ca urmare a efortului şi a încurcăturii. — Nu-mi aduc aminte.
— Da, are. Sau, stai să mă gîndesc. . Domnişoara Fulkes îşi încreţi şi ea fruntea. — Nu are roţi, ci şenile.
— Şenile! strigă Phil. Asta-i!Îşi reluă desenul cu mai mare îndîrjire.
Mereu acelaşi lucru. Nu întrezărea nici o posibilitate de evadare sau vreo perspectivă de eliberare. „Să am o mie de lire sterline, îşi spunea domnişoara Fulkes, o mie de lire sterline". Cuvintele aveau ceva magic. „O mie de lire sterline."