— Şi ce murături! ceapă murată, preciza ea în silă. Dar ce se jntîmplă cu noua ta optică asupra lumii? Se pare că
ne-am cam mdepărtat de la subiect.
r)ar i-ani spus, aşa sint bărbaţi/. O Cată bine crescută... (fr.jj.
— De fapt, spuse Philip, nu ne-am îndepărtat. Toate aceste camisoles en flanelle, toate aceste cepe murate şi toţi aceşti episcopi de pe insulele cu canibali ilustrează perfect punctul meu de vedere. Esenţa unei .optici noi o constituie diversitatea. Diversitatea de optică şi diversitatea aspectelor. Cineva, de exemplu, interpretează evenimentele cu optica unui episcop; altul le judecă după preţul combinezoanelor din flanel, iar altul, ca tînăra din Gulmerg — Philip făcu un semn cu capul spre grupul care se îndepărta — după felul cum s-a distrat. Nu uita biologii, chimiştii, fizicienii şi istoricii. Fiecare vede din punctul lui de vedere profesional un alt aspect al evenimentului, un alt domeniu al realităţii. Eu vreau să privesc cu toţi ochii lor, în acelaşi timp. Cu ochiul unui preot, al omului de ştiinţă, al economistului, al unui homme moyen sensuel'.
— Şi cu ochii unui îndrăgostit. Philip îi zîmbi şi-i mîngîie mîna.
— Rezultatul. . ezită el.
— Ei bine, care ar fi rezultatul?
— Rezultatul ar fi ciudat. Foarte ciudat, de fapt.
— Poate prea ciudat, după părerea mea.
— Nu poate fi prea ciudat, spuse Philip, oricît de ciudat ar fi tabloul, el nu va fi niciodată nici pe jumătate atît de ciudat ca realitatea care l-a inspirat. Noi considerăm toate lucrurile ca Miind fireşti; în momentul însă cînd începi să reflectezi la ele, jjfdevin ciudate. Şi cu cît reflectezi mai adînc, cu atît devin şi mai '/ciudate. Asta vreau să realizez în carte — uimirea pe care ţi-o | provoacă lucrurile cele mai obişnuite. Sînt sigur că orice conflict sau întîmplare s-ar potrivi. Fiindcă orice întîmplare are în ea toate implicaţiile posibile. întreaga carte ar putea descrie o plimbare de la Piccadilly Circus pînă la staţia Charing Cross. Sau despre noi doi, pe acest vas enorm, pe Marea Roşie. Ascultă-mă, ce-ar putea fi mai ciudat? Dacă te gîndeşti la procesele evolutive, la răbdarea şi geniul uman, la organizarea socială care a făcut posibilă prezenţa noastră aici, la fochiştii care pentru comoditatea noastră sînt loviţi de crize cardiace, stînd în căldura cazanelor, la turbinele ce se învîrtesc cu cinci mii de turaţii pe minut, la marea albastră, la faptul că razele de lumină nu pot ocoli obstacolele, permiţînd astfel să se formeze umbra, la soarele care ne oferă permanent energie pentru a trăi şi gîndi — cînd te gîndeşti la toate astea şi la un milion de alte lucruri, trebuie să înţelegi că nimic nu poate fi mai ciudat, că
Om cu o senzualitate obişnuită (fr.).
206
n ici un tablou nu poate fi destul de ciudat, pentru a reda fidel faptele.
— Aş vrea, răspunse Elinor după o lungă tăcere, ca într-o bună zi să scrii o poveste simplă şi directă, fără
complicaţii, despre doi tineri care s-au îndrăgostit unul de altul, s-au căsătorit şi au greutăţi, dar le înving şi în cele din urmă îşi întemeiază un cămin. ■
— De ce să nu scriu mai bine un roman poliţist? începu să rîdă. „Nu scriu acest gen de povestire, reflectă el pentru că n-aş putea. în artă există lucruri simple mai greu de descris decît cele extrem de complicate. Cu lucrurile complicate mă descurc la fel de uşor ca toată lumea. Cînd ajung însă la cele simple, îmi lipseşte talentul — acel talent care izvorăşte din inimă, din minte, din sentimente, simpatii, intenţii, ca şi dintr-o înţelegere analitică. Inima, inima, îşi spuse el. Nu pricepi, nu-ţi dai seama? Nu ţi s-a împietrit încă inima? Dacă
n-ai inimă, nu poţi înţelege nimic."
— . o frivolă îngrozitoare! strigă unul din cei patru cavaleri în timp ce grupul cotea şi putea fi auzit.
— Nu-i adevărat! protestă indignată tînăra fată.
-*. Ba da! strigară toţi. îi făceau curte în cor, tachinînd-o.
— E o minciună! De fapt însă se vedea că acuzaţia impertinentă o îneînta.
„Parc-ar fi cîini, îşi spuse el. Dar inima, inima..."
Inima era specialitatea lui Burlap.
„N-ai să scrii niciodată o carte bună, îl avertizase el, dacă n-ai s-o scrii din toată inima."
„Aşa e", îşi spuse Philip. Avea însă Burlap dreptul să facă această afirmaţie cînd cărţile lui erau atît de violent sentimentale, îneît păreau concepute cu stomacul după ce luase un purgativ? Dacă s-ar fi dedicat marilor probleme simple, rezultatele ar fi fost la fel de dezgustătoare. E preferabil să-ţi cultivi cît se poate de bine propria-ţi grădină. Mai bine să rămîi în mod rigid şi loial fidel ţie însuţi. Ţie însuţi? Această problemă a identităţii devenise una din problemele cronice ale lui Philip. Teoretic, datorită inteligenţei, îi venea foarte uşor să se transforme în aproape oricine. Avea o mare forţă de asimilare, astfel îneît ieseori se afla în primejdia de a nu mai deosebi pe cel ce asimila de cel ce era asimilat, sau de a nu mai şti, printre numeroasele sale roluri, cine era actorul. Amoeba cînd găseşte o pradă se apropie de ea, o asimilează şi îşi continuă drumul, eliminînd o secreţie. Mintea lui Philip Quarles lucra ca o amoebă. Un ocean ujn protoplasma spirituală, capabil să curgă în toate direcţiile, sa înghită orice obiect întîlnit.în cale, să se infiltreze în orice 207
spărtură, să umple orice formă, apoi să îşi continue drumul spre alte piedici, spre alte receptacole, lăsînd în urmă
terenul gol şi secat. în diferite clipe din viaţa sa şi uneori chiar simultan, mintea lui se mulase pe cele mai diverse tipare. Fusese un cinic, un mistic, un umanitar, dar şi un mizantrop dispreţuitor; încercase să aplice în viaţă o raţiune obiectivă şi stoică; alteori aspirase spre lipsa de raţiune a unei existenţe rudimentare- şi necivilizate.
Alegerea formelor depindea în orice clipă de cărţile pe care le citea şi de oamenii pe care îi frecventa. Burlap, de pildă, îndreptase din nou cursul minţii lui Philip spre canalele mistice prin care nu mai circulase de cînd îl descoperise pe Boehme1 în zilele de studenţie. Apoi înţelesese că Burlap e un şarlatan şi abandonase misticismul, gata însă să revină la el, cu prima ocazie oferită de împrejurări. Acum, mintea lui se strecura înapoi şi tiparul pe care se mula semăna cu o inimă. Unde era fiinţa cea adevărată căreia să-i rămînă credincios? Misionarele trecură
în tăcere. Privind peste umărul lui Elinor, o văzu că citeşte O mie şi una de nopţi în traducerea lui Mardrus.
Bazele metafizice ale ştiinţei moderne de Burtt se afla pe genunchii lui. Ridică volumul şi începu să caute locul unde rămăsese cu lectura. Poate că nu exista o astfel de fiinţă? se întrebă el. Nu, asta era exclus, căci contrazicea o experienţă la îndemîna oricui. Privi peste marginea cărţii sclipirea nesfîrşită şi albastră a mării. Trăsătura esenţială a sufletului constă tocmai în ubicuitatea lichidă şi nedeformabilă, în capacitatea de a se mula pe toate formele şi de a rămîne totuşi nefixat pe nici una dintre ele, acceptînd impresii şi renunţînd la ele cu aceeaşi uşurinţă. Nu se simţea dator să manifeste o lealitate permanentă unor astfel de tipare, pe care spiritul său le-ar fi putut ocupa uneori, unor astfel de obstacole dure şi arzătoare, pe care le-ar fi putut evita, le-ar fi putut scufunda sau pătrunde cu spiritul său rece, ajungînd pînă în centrul lor fierbinte. Tiparele se goleau la fel de uşor cum se umpluseră, iar obstacolele rămîneau în urmă. Dar masa lichidă esenţială a spiritului său, curgînd liber, ca şi fluxul rece şi indiferent al curiozităţii lui intelectuale, persista, iar el trebuia să le rămînă credincios. Dacă exista un fel de viaţă în care se putea încrede permanent, acesta era amestecul de pironism şi stoicism care-i făcuse impresia, ca şcolar curios să cerceteze filozofii, că reprezintă culmea înţelepciunii omeneşti, şi în al cărui tipar de indiferenţă sceptică îşi turnase adolescenţa lipsită de pasiune. Se răzvrătise deseori împotriva nesiguranţei în judecată a filozofiei lui Piron, cît şi împotriva nepăsării stoicilor.