Jakob Boehme (1575—1624), filozof mistic german.
208
Se răzvrătise însă vreodată cu adevărat? Pascal făcuse din el un catolic, dar numai atît timp cît avea în faţă
volumul de Pensees. Uneori în compania lui Carlyle, a lui Whitman sau a năvalnicului Browning crezuse în perseverenţă de dragul perseverenţei. Apoi exista Mark Rampion. După cîteva ceasuri alături de Mark Rampion ajungea să creadă sincer în caracterul nobil al sălbăticiei; era convins că intelectul mîndru de conştiinţa sa trebuie să se umilească puţin şi să admită că inima, intestinele, şalele, oasele, pielea şi muşchii aveau şi ele dreptul să se bucure de viaţă. Din nou inima! Burlap avusese dreptate, chiar dacă era un şarlatan, un fel de scamator, trişînd cu emoţiile. Inima! în adîncul secret al sufletului, Philip avea convingerea tenace că nu e nici catolic, nici un om cu via'ţă agitată, nici mistic şi nici un sălbatic nobil. Deşi uneori dorea cu nostalgie să devină una din aceste fiinţe, sau toate la un loc, în ascuns era veşnic fericit că nu-i nici una din ele, că e liber, chiar dacă libertatea reprezenta, într-un fel ciudat şi paradoxal, un handicap şi o piedică pentru spiritul său.
— Acea simplă povestire a ta, spuse el cu voce tare, nu merge.
Elinor îşi ridică privirea de pe O mie şi una de nopţi.
— Care simplă povestire?
— Aceea pe care voiai s-o scriu eu.
— Oh, de aceea vorbeai? Rîse. Ai reflectat mult asupra ei.
— Nu mi-ar servi ţelul, explică el. Ar trebui să fie solidă şi adîiîcă. Pe cînd eu sînt larg; larg şi lichid. N-ar fi în genul meu.
— Aş ' fi putut să-ţi spun asta din prima zi cînd te-am întîlnit, spuse Elinor şi se întoarse la Şeherezada.
„Cu toate astea, îşi spuse Philip, Mark Rampion are dreptate pînă şi în practică, ceea ce e mult mai impresionant.
în artă, în viaţă şi în teoriile lui are de asemenea dreptate. Nu ca Burlap." Se gîndi cu scîrbă la articolele de fond ale lui Burlap, publicate în Literary World; adevărate vomitive. Parcă spiritul ar traversa Canalul Mînecii pe o vreme furtunoasă. Şi ce viaţă vîscoasă şi dezgustătoare! Rampion însă ilustra propriile sale teorii. „Dac-aş putea prinde ceva din secretul lui!" Philip suspină. „Cum ajung acasă, mă duc să-l văd."
Capitolul XV
în săptămînile care urmară după ultima lor ceartă, legăturile dintre Walter şi Marjorie deveniră deosebit şi neplăcut de false. Erau plini de atenţie unul faţă de celălalt, extrem de curtenitori şi, cînd rămîneau singuri, discutau îndelung şi politicos, dar fără intimităţi. Numele lui Lucy Tantamount nu era pomenit niciodată şi nici nu se făcea vreo aluzie, cît de mică, la faptul că Walter lipsea de acasă noapte de noapte. Exista o înţelegere tacită; se prefăceau că nu s-a întîmplat nimic şi că totul merge de minune în această splendidă lume.
La prima izbucnire de mînie, Marjorie începuse de-a binelea să-şi facă bagajul. Voise să plece imediat, chiar în acea noapte, înainte de înapoierea lui. Voise să-i arate că există o limită la ticăloşiile şi insultele pe care trebuia să le îndure. Să vină acasă mirosind a parfumul acelei femei! Dezgustător! îşi închipuia poate că-i e atît de extraordinar de devotată şi că depinde din punct de vedere material atît de mult de el, încît îşi putea permite s-o insulte, fără să se teamă de revolta ei. Făcuse o greşeală; ar fi trebuit să se fi arătat mai energică faţă de el.
Noaptea trecută n-ar fi trebuit să se lase înduioşată de nefericirea lui. Mai bine să rupă legăturile cu el mai tîrziu decît niciodată. De data asta totul se terminase. Era vorba de respectul faţă de ea însăşi. îşi scosese cuferele din boxă şi începuse să împacheteze.
Dar unde să se' ducă? Ce să facă? Din ce să trăiască? Treptat, întrebările o asaltaseră tot mai stăruitor. Singura ei rudă era o soră măritată, săracă şi cu un soţ care îi condamna legătura cu Walter. Doamna Cole se certase cu ea.
Alţi prieteni, care să poată sau să vrea s-o ajute nu avea. Fusese crescută astfel încît nu-şi putea găsi o slujbă, şi nici n-avea calităţi deosebite. Pe deasupra mai era şi însărcinată; aşa n-o. să găsească niciodată un serviciu. în definitiv, şi în ciuda a tot ce se întîmplase, ţinea foarte mult la Walter, îl iubea şi nu ştia cum s-ar fi descurcat fără
el. Era sigură că şi el o iubise, şi că o mai iubea încă într-o oarecare măsură. Şi poate că nebunia asta a lui are să
dispară
210
de la sine şi cu vremea are să reuşească să-l atragă din nou alături de ea. în orice caz, nu era bine să acţioneze pripit.
în cele din urmă, golise cuferele şi le cărase din nou la boxă. A doua zi începuse farsa prefăcătoriei şi a ignoranţei simulată cu premeditare. Walter era şi el foarte încîntat de rolul ce-i revenea în această farsă. îi convenea perfect să nu spună o vorbă şi să se comporte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Dispariţia supărării, ca şi satisfacerea poftelor în braţele lui Lucy îl readuseră de la tensiunea şi cruzimea de moment la starea lui firească de timiditate blîndă şi mustrări de conştiinţă. Oboseala trupului are un efect calmant asupra febrelor spiritului.
Se întorsese de la Lucy, simţindu-se şi mai vinovat faţă de Marjorie şi aşteptase cu spaimă scandalul ce avea să
se dezlănţuie cu siguranţă. Cînd se strecurase în camera lui, Marjorie dormea. Sau se prefăcea că doarme, căci nu-l strigase. A doua zi, doar amabilitatea ei neobişnuită şi felul oficial de a-l asculta îi dădură de înţeles că se petrecea ceva oarecum neobişnuit. Extraordinar de uşurat, Walter răspunse la tăcerea ei semnificativă tot cu tăcere, iar la amabilităţile ei banale şi politicoase cu amabilităţi, care, în ce-l priveau, erau mai mult decît o formalitate, căci porneau din inimă, fiind o încercare sinceră (atît de tare îl mustra conştiinţa) de a-i face servicii, de a-şi răscumpăra prin gesturi prevenitoare şi frumoase faptele urîte săvîrşite şi a-i cere iertare dinainte pentru cele pe care le va săvÎF^i desigur în viitor.
Marjorie nu făcuse nici scandal, nici nu-l reproşase ceva, ci adoptase o tăcere politicoasă şi nepăsătoare. Ce uşurare sufletească! Cu timpul, Walter începu să-şi dea seama că falsitatea legăturii dintre ei devine tot mai obositoare. Farsa îi călca pe nervi, iar tăcerea părea să-l acuze. Deveni din ce în ce mai politicos, mai prevenitor, mai drăguţ; deşi Marjorie îi plăcea sincer, şi dorea sincer s-o vadă fericită, vizitele la Lucy, seară de seară, făceau ca afecţiunea reală pe care o avea pentru Marjorie să-i pară o minciună, iar bunăvoinţa o ipocrizie. între crizele de amabilitate continua să săvîrşească exact acele lucruri care ştia c-o vor face nefericită. „Marjorie, îşi spunea el, jeluindu-se cu furie neputincioasă, ar trebui să se mulţumească cu ce pot să-i ofer şi să nu mai sufere pentru ce nu pot să-i ofer." (Era izbitor faptul că în ciuda farsei cu tăcerea şi amabilitatea, Marjorie suferea. Chipul ofilit şi privirea fixă erau de-ajuns ca să dezmintă indiferenţa studiată a purtării.) „Pot să-i ofer foarte multe. Ce nu pot să-i ofer nu are importanţă. în orice caz nu are importanţă pentru ea", adăugă el în gînd. Nu avea intenţia 211 . -