răspundă la fel, devenise absolut obositoare. Lucy era uneori gata să capituleze, să accepte prin mîngîieri o parte din dragostea lui; brusc însă se smulgea de lîngă el, rămînînd într-o izolare ironică şi arogantă. Atunci Walter se trezea din visul de dragoste la realitatea pe care Lucy o numea „distracţie". îl trezea lumina rece a unei senzualităţi acut de lucidă şi premeditat
214
batjocoritoare. îl lăsa fără nici o justificare şi cu sentimentul unei vinovăţii imposibil de iertat.
— Mă iubeşti? o întrebă Walter într-o noapte.
Ştia că ea nu-i putea răspunde. Din perversitate însă dorea să i se confirme convingerea, să i se spună
pe şleau.
— Eşti un înger, răspunse Lucy.
îi zîmbi, ridicîndu-şi capul spre el. Privirea lui Walter rămase întunecată şi disperată; nu-i putea răspunde printr-un zîmbet.
— Mă iubeşti cu adevărat? insistă el.
Sprijinit într-un cot, stătea aplecat asupra ei, cu un aer aproape ameninţător. Lucy era culcată în pat, pe spate, cu mîinile sub cap. Sînii ei turtiţi i se reliefau datorită muşchilor pectorali. Walter o privi; sub degetele lui simţea căldura, elasticitatea şi linia curbă a corpului ei; acest corp pe care îl stăpînise în întregime. Distantă şi intangibilă, proprietara corpului îi zîmbi printre pleoapele întredeschise.
— Mă iubeşti?
— Eşti încîntător.
Genele ei negre filtrară un fel de ironie.
— Dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea. Mă iubeşti? Lucy dădu indiferentă din umeri şi făcu o mică
strîmbătură. — r Dacă te iubesc? repetă ea. E un cuvînt cam mare, nu crezi?
Scoţîndu-şi o mînă de sub cap, o ridică şi-l trase uşor de mica meşă de păr castaniu care-i căzuse pe frunte.
— Ai părul prea lung, spuse ea.
—i Atunci de ce m-ai acceptat? -întrebă Walter.
— Dac-ai şti cît de absurd arăţi cu mutra ta solemnă şi cu părul pe ochi! Rîse. —Parcă-ai fi un cîine ciobănesc1, constipat.
Walter dădu peste cap meşa căzută pe frunte.
— Vreau un răspuns, continuă el cu încăpăţînare. De ce m-ai acceptat?
— De ce? Fiindcă m-a amuzat. Fiindcă aşa am vrut. Nu-i destul de limpede?
— Fără să mă iubeşti?
— De ce trebuie să aduci întotdeauna în discuţie dragostea? îl întrebă ea enervată.
— De ce? repetă el. Dar cum poţi să te lipseşti de ea?
— Dacă pot să obţin ceea ce vreau fără să apelez la dragoste, de ce s-o fac? Pe deasupra, dragostea nici nu poate fi chemată. Vine din senin. Dar cît de rar! Poate niciodată. Nu Clinii ciobăneşti din Anglia au blana toarte mare, iar părui le acoperă ochii.
215
ştiu. Şi, oricum, ce-aş face cînd nu sînt îndrăgostită? îl apucă din nou de meşă şi-i trase faţa spre ea. Atunci, dragă Walter, te am pe tine.
Buzele lui se apropiaseră de ale ei. Walter îşi încorda gîtul şi n-o lăsă să-i tragă capul mai jos.
— Ca să nu mai pomenesc de toţi ceilalţi, spuse el. Lucy îl trase mai tare de păr.
— Prostule! spuse ea încruntîndu-se. în loc să-mi fii recunoscător pentru ce-ai primit.
— Dar ce-am primit?
Corpul ei se îndepărtă, mătăsos şi cald încă, sub mîinile lui; vedea privirea ei ironică.
— Ce-am primit?
Lucy rămase încruntată.
— Sărută-mă, îi ordonă ea, ca şi cum i-ar fi dat un ultimatum. Walter nu-i răspunse; stătea nemişcat. Aşa, foarte bine. îl împinse de lîngă ea. — Jocul ăsta trebuie jucat în doi, Respins, Walter se aplecă, dorind s-o sărute. Din cauza ameninţărilor, vocea lui Lucy se înăsprise. Walter se temea să n-o piardă.
— Sînt un prost, spuse el.
— E adevărat. Lucy îşi feri faţa.
— îmi pare rău.
Nu voia să se împace.
— Nu, nu, spuse ea, cînd Walter îşi strecură o mînă pe sub obrazul ei - şi încercă să-i întoarcă faţa pentru a i-o săruta.
Cu o mişcare'neaşteptată şi sălbatică, Lucy îl muşcă de vîrful degetului mare. într-o izbucnire de ură şi pasiune, Walter o posedă cu forţa.
— Te mai preocupă dragostea? îl întrebă ea în cele din urmă, rupînd tăcerea convalescenţei indolente care urmează după febra dorinţelor satisfăcute.
Cu regret şi aproape ,cu durere, Walter avu curajul să-i răspundă. întrebarea ei, în acea linişte adîncă, scapără ca un chibrit în bezna nopţii. Noaptea nu are hotare, e imensă şi înstelată. Aprinzi chibritul şi toate stelele dispar imediat: nu mai există distanţe şi adîncimi. Universul se reduce la o mică scobitură luminoasă, săpată în bezna solidă şi populată cu feţe. luminate strălucitor, cu mîini, trupuri şi obiectele apropiate şi familiare ale vieţii dejoate zilele. în noaptea adîncă a tăcerii, Walter fusese fericit. în convalescenţă, după febră, o ţinuse în braţe, incapabil s-o mai urască şi ameţit de dragoste. Spiritul părea să-i plutească în seninul cald dintre existenţă şi anihilare.
216
Lucy se agită în braţele lui, vorbi, iar seninul minunat şi divin vibra şi se sparse ca oglinda netedă a unei suprafeţe lichide, turburată pe neaşteptate.
— Nu, nu mă gîndeam la nimic.
Deschizînd ochii, o văzu că-l priveşte- amuzată şi curioasă. Walter se încruntă. •
— De ce te uiţi fix la mine? o întrebă el.
— Nu ştiam că nu e voie.
— Te-ai uitat aşa la mine tot timpul? Ideea îi era ciudat de neplăcută.
— Ore întregi, răspunse Lucy. Te-am admirat, ţin să te încredinţez. Găseam că ai un aer încîntător. Parc-ai fi frumoasa adormită.
îi zîmbi răutăcios; spunea însă adevărul. Din punct de vedere estetic, îl apreciase ca o expertă şi îl admirase sincer în timp ce stătea culcat alături de ea, palid, cu ochii închişi, ca un mort.
Walter nu se simţi îmbunat de complimentul ei.
— Nu vreau să triumfi, spuse el, încă încruntat.
— Să triumf?
— Da, de parcă m-ai fi omorît.
— Eşti un romantic incorigibil!
Rîse. Cu toate acestea, Lucy avea dreptate. Arătase, într-adevăr, mort, iar moartea, în aceste împrejurări, avea un aer cam ridicol şi umilitor. Vie, trează, şi conştientă de vitalitatea ei, Lucy îl studiase în splendoarea morţii.
Privise cu admiraţie, dar distantă şi amuzată, această creatură palidă şi delicată, pe care o folosise pentru plăcerea ei şi care acum murise. „Ce băiat prostuţ, îşi spusese ea. De ce se chinuie oamenii, în loc să se bucure de satisfacţiile ce li se oferă?" îşi exprimase gîndurile în întrebarea ironică cu care îl trezise pe Walter din eternitatea lui. îşi bătea capul cu dragostea — ce băiat prost!
— Cu toate astea, insistă Walter, triumfai.
— Eşti un romantic, un romantic! spuse ea rizînd. Ai o concepţie atît de absurdă şi demodată. Omoruri, triumf în faţa cadavrelor, dragoste etc. E absurd. Parcă te-ai plimba cu o cravată lată la gît, şi în frac.
încearcă să fii mai modern.
— Prefer să fiu uman.
— Viaţa modernă e o viaţă rapidă, continuă ea. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Cînd călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea cînd oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.