22
continuau desigur să se zvîrcolească în focul etern al Purgatoriului. Banii care, folosiţi cum trebuie, ar fi putut să
le scurteze osînda în flăcări, au servit, printre altele, la ridicarea în Pali Mall a unei copii a Cancellariei papale.
Interiorul palatului Tantarriount se caracterizează prin aceleaşi trăsături nobil romane ca şi faţada. în jurul unei curţi interioare centrale se ridică două rînduri de arcade deschise, avînd deasupra o mansardă luminată de ferestre mici şi pătrate. Curtea interioară, însă, în loc să fie lăsată deschisă sub bolta cerului, e dominată de un acoperiş de sticlă, care o transformă într-o imensă sală, de înălţimea întregii clădiri. Arcadele şi galeria îi conferă un aspect foarte nobil, deşi sala e prea mare, prea publică pentru a putea fi folosită prea des, şi seamănă rriai degrabă cu un bazin de înot sau cu un patinoar. în această seară, însă, existenţa ei îşi găsea justificarea. Lady Edward Tantamount dădea una din seratele ei muzicale. Pe scaune se aflau numeroşi invitaţi iar în spaţiul arhitectural gol, de deasupra, vibrau complicate acorduri muzicale.
— Ce pantomină! se adresă bătrînul John Bidlake gazdei sale. Dragă Hilda, trebuie neapărat s-o priveşti.
— Ssst! protestă Lady Edward în dosul evantaiului din pene de struţ. Nu-i frumos să înrerupi muzica şi, în afară
de asta, fii sigur că mă uit.
Şoaptele ei aveau accentul limbii engleze vorbite în colonii, iar „r"-ul din cuvîntul „întrerupi" se rostogolea în fundul gîtului; Lady Edward se născuse la Montreal, din mamă franţuzoaică, în 1897 „Asociaţia Britanică" se întrunise în Canada. Lordul Edward Tantamount ţinuse în cadrul secţiei de biologie o conferinţă foarte apreciată.
Profesorii afirmaseră că e „un tînăr' care va ajunge departe". Pentru cei care nu erau profesori, un Tantamount, multimilionar, putea fi considerat că a şi ajuns departe. Aceasta era şi părerea hotărită ă Hildei Sutton. în timpul şederii la Montreal, Lordul Edward fusese oaspetele tatălui Hildei. Fata se folosise de prilej. „Asociaţia Britanică" se înapoiase în Anglia, Lordul Edward, rămăsese însă în Canada.
— Te rog să mă crezi, mărturisise odată Hilda unei prietene, niciodată nu m-a interesat atît de mult osmoza ca atunci cînd l-am întîlnit pe soţul meu.
Pasiunea ei pentru osmoză trezise interesul Lordului Edward, care îşi dăduse seama de un lucru neobservat pînă
atunci, şi anume că Hilda era extrem de drăguţă. Hilda, la rîndul ei, ştia, ca femeie, ce trebuie să facă. Sarcina nu-i era grea. La cei patruzeci de ani ai săi, Lordul Edward rămăsese, în toate
. 23
domeniile, cu excepţia celui intelectual, un fel de copil. în laborator, la masa de scris, avea vîrsta ştiinţei.
Sentimentele, intuiţiile şi instinctele erau ale unui copil. Irţertâ, o mare parte a fiinţei spirituale nu i se dezvoltase niciodată. Lordul Edward rămăsese yn fel de copil, dar obiceiurile lui copilăreşti căpătaseră impurităţile a patruzeci de ani de existenţă. Hilda îl ajutase să-şi depăşească timiditatea ce-l paraliza ca pe un băieţel de doisprezece ani, şi de fiecare dată cînd spaima îl împiedica să facă avansurile neceare, ea îi prevenea intenţiile.
Pasiunea lui era copilărească, dar în acelaşi timp violentă, timidă, disperată şi mută. Hilda vorbise pentru amîndoi şi vădise o îndrăzneală plină de discreţie. O mare discreţie, căci opiniile Lordului Fdward în privinţa purtării fetelor tinere erau împrumutate în mare măsură din Documentele Clubului Pickwick. îndrăzneala făţişă l-ar fi alarmat şi l-ar fi îndepărtat de ea. Hilda jucase rolul unei fecioare din romanele lui Dickens, reuşind în acelaşi timp să întreprindă avansurile necesare; să-i ofere toate prilejurile favorabile şi să aducă permanent discuţia pe făgaşul temelor amoroase. Hilda îşi primise răsplata. în primăvara anului 1898 devenise Lady Edward Tantamount.
— Te asigur, îi spusese ea odată lui John Bidlake, foarte enervată că acesta îşi bătea joc de sărmanul Edward, că
ţin foarte mult la el.
— r Sînt convins, dar ţii la el în felul tău, o persiflase Bidlake. Trebuie să recunoşti totuşi ce bine e că n-au toţi asemenea sentimente. Uită-te puţin în oglindă.
Edward se uitase şi îşi văzuse reflectată acolo imaginea corpului gol, cufundat pe jumătate în pernele adînci ale divanului.
— Eşti o bestie, îi spusese ea. Asta nu schimbă cu nimic dragostea mea pentru el.
— Nu schimbă cu nimic nici felul tău aparte de a-l iubi, sînt sigur. Rîsese. — îţi repet, e totuşi bine că...
Hilda îi acoperise gura cu mina. Asta se întîmplase acum douăzeci şi cinci de ani. Hilda era măritată de cinci ani şi împlinise treizeci. Lucy avea patru ani. John Bidtake, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, se afla în culmea creaţiei şi reputaţiei de pictor. Un bărbat bine, solid, vesel şi nepăsător. Rîdea mult, lucra mult, bea şi -mînca mult, şi era mare amator de fecioare.
— Pictura e o ramură a senzualităţii, răspundea el celor ce-i reproşau viaţa pe care o duce. Nu poţi picta un nud dacă n-ai învăţat pe dinafară corpul omenesc cu mîinile, cu buzele şi cu propriul tău corp. Eu iau arta în serios.
Studiile preliminare nu
24
mă obosesc niciodată. Din cauza -rînjetului, pielea feţei i se încreţea în jurul monoclului, iar ochii îi scăpărau, ca ai unui satir glumeţ.
John Bidlake revelase Hildei propriul ei corp şi posibilităţile lui fizice. Lordul Edward era doar un fel de copil, fosila unui copil, conservată în trupul unui om matur şi corpolent. în laborator înţelegea din punct de vedere intelectual fenomenele sexuale, dar în practică şi pe planul emoţiilor, rămăsese un copil din epoca reginei Victoria, fosilizat, conservat intact, cu toate timidităţile copilăreşti fireşti şi cu toate ideile fixe împrumutate de la două mătuşi, prea iubite şi foarte virtuoase fete bătrîne, care îl crescuseră în locul mamei lui, care murise. O dată cu bizareriile domnilor Pickwick şi Micawber preluase şi uimitoarele lor principii şi prejudecăţi. îşi iubea tînăra soţie, aşa cum putea să iubească un copil-fosilă în 1870, cu timiditate, şi scuzîndu-se tot timpul; se scuza pentru manifestările de dragoste, pentru corpul lui, pentru corpul ei. Evident, fără multe cuvinte, căci copilul-fosilă era mut din cauza timidităţii; ignora şi simula pe tăcute pasiunea carnală, care, cel puţin în' ce-l privea, nici nu exista, de fapt. Dragostea lui constituia o lungă şi tacită scuză, şi fiind doar o scuză devenea .condamnabilă.
Dragostea trebuie să-şi găsească justificarea printr-o afinitate fizică şi spirituală, prin emoţia căreia îi dă naştere, prin legătura afectivă sau plăcerea pe care le creează. Dacă are nevoie de o justificare dinafară, devine un lucru lipsit de sens.
John Bidlake nu-şi cerea scuze pentru dragostea pe care o avea de oferit. Din punctul lui de, vedere, dragostea se justifica în întregime prin ea însăşi. Avînd instinctele sexuale sănătoase, făcea dragoste simplu, natural, cu voluptatea animalică şi fericită a unui copil al naturii.
— Să n-ai pretenţia să discut cu tine despre stele, crini imaculaţi sau cosmos, spunea el. Nu mă
interesează. Nu cred în ele~"Eu cred în... Iar limbajul lui devenea ceea ce, printr-o convenţie misterioasă, s-a decretat a fi de netipărit.
O dragoste fără pretenţii, calmă, firească; şi prin urmare fericită — un fel de senzualitate decentă, sinceră şi entuziastă. Pentru Hilda, care nu cunoscuse în amor decît scuzele timide ale unui copil-fosilă, dragostea lui John Bidlake constituise o revelaţie. Sentimentele moarte renăscuseră. Se descoperise pe sinT'cu pasiune. Dar nu cu prea multă pasiune. Nu îşi pierduse niciodată capul. Căci dacă şi-ar fi pierdut capul, ar fi pierit o dată cu el palatul Tantamount, milioanele familiei Tantamount Şi titlul nobiliar al marchizilor Tantamount. Nu avea deloc intenţia să le piardă, aşa că mintea îi rămăsese limpede şi